Mom Enough

#NormalizeMotherhood: “Am o veste proastă! A mai apărut o inimioară. Sunt tripleți!”

••• Textul de mai jos și fotografiile fac parte din seria #NormalizeMotherhood, pe care am pornit-o anul trecut alături de mamele din comunitatea de pe Instagram pentru că am vrut să arătăm fața reală, autentică, a maternității şi a postpartum-ului – fără filtre, fără măşti, fără a căuta cele mai bune unghiuri. În august 2020 am invitat mamele să îmi trimită o fotografie și un text autentic despre ce a însemnat, pentru ele, nașterea, lăuzia, postpartum-ul, sau cum gestionează maternitatea – cu bune, cu rele, dar mai ales cu reale. Am primit până acum niște sute de povești despre fericire, frustrare, împlinire, furie, veselie, epuizare, optimism, depresie – adică despre emoțiile pe care o mamă le simte uneori zilnic. Am pornit acest proiect pentru că o mamă relaxată şi liniştită este, în primul rând, o mamă informată corect, care are aşteptări realiste şi care ştie că maternitatea este mai mult, mult mai mult decât se vede câteodată în Social Media. Suntem aici, suntem autentice, suntem imperfecte, dar iubim perfect. Dacă vreți să vă alăturați proiectului, aştept fotografiile şi gândurile voastre. Vă mulțumesc! 💛 •••

“Noi ne doream foarte mult doi, trei copii, ne-am decis cu cativa ani in urma si prima sarcina a aparut cam greu, dar a fost cu adevarat o surpriza. Totul s-a intamplat la momentul potrivit, nu neaparat cand ne-am dorit noi. Cand am facut testul si am vazut valoarea HCG-ului, am avut o banuiala ca e sarcina multipla. Am repetat la 48 de ore si rezultatul nu s-a dublat, ci a fost de 8 ori mai mare. Cumva am avut o certitudine. Am aflat rezultatul analizei chiar la intrarea in Grecia. Cele 10 zile de vacanta au fost cu multe emotii. La intoarcere am mers la medic si mi-a confirmat doua inimioare. Cred ca a fost cea mai frumoasa zi. Desi au fost multe reactii din partea celor apropiati: “Dar nu sunt prea multi?”, “Gemeni, dar aveti in familie?” și așa mai departe.
Ne-am bucurat de aceasta veste pana la prima ecografie la care am mers cu sotul meu. Imi amintesc perfect fata medicului, ii curgeau transpiratiile pe frunte, era rosu la fata si misca agitat ecograful “Am o veste proasta!” Atat eu cat si sotul meu am ramas fara cuvinte. Imediat se aude si vestea: “A mai aparut o inimioara. Sunt tripleti!”. Practic dorinta de a avea un bebe s-a triplat. Daca noi abia speram la unul, si fara a avea vreo problema de sanatate ne gandeam la FIV, fara sa ajungem in acel stadiu, ne-am trezit cu tripleti.
Amandoi am ramas muti. Eu am inceput sa rad isteric, in acelasi timp sa plang cu lacrimi de crocodil si sa imi pun o multime de intrebari. Imediat medicul ne explica cum ca se poate face reductie… si mai departe nici nu am vrut sa aud. Imediat sotul meu spune foarte fericit: “Foarte bine! Oricum ne doream minim 2” . Ulterior au inceput intrebarile despre cat de dificila va fi sarcina in continuare, cat de prematur sunt sanse sa nasc, cat voi sta inernata, daca vor ramane cu probleme etc. Am inceput sa caut despre mamele de tripleti, am gasit destul de putin in Romania. Am gasit pe Instagram mai multe mame de multipleti in Anglia, Danemarca, America, ceva vloguri si am inceput sa ma documentez.
Ne-am acomodat cu ideea ca va fi burta mare, ca va fi nastere la 7 luni, ca va fi cu multe zile de internare si am profitat cat am putut de perioada sarcinii. In luna a cincea aveam burta de 11 luni, dar am facut sport pana la 24 de saptamani, am mers kilometri pe jos, am condus pana la 25 de saptamani, pana la 26 de saptamani si ultimele 5 saptamani, le-am stat mai mult in casa. Iesitul era doar pentru vizita la medic sau o scurta plimbare. Contrar povestilor, nu mi-am petrecut multe zile doar in pat, am incercat sa stau linistita, dar sa ma si descurc singura. Dupa un Revelion petrecut linistita pe canapea, pe 1 ianuarie la 10 dimineata mi s-a rupt una din membrane. Mai aveam vreo 3-4 saptamani pana la data preconizata ca ar trebui sa nasc.
Din momentul in care am tras o mare injuratura cand am constatat ce urmeaza sa se intample si pana am ajuns la maternitate, nu a durat jumatate de ora. Mi-am trezit sotul din somn, am alergat pe scari si pentru prima oara am strigat neincetat la sot sa accelereze cat poate. Nu am fost deloc pregatita, planuisem sa cumpar toate cele necesare in ianuarie, ca nu vor mai fi asa aglomerati curierii. Am plecat la maternitate cu un prosop, o pereche de slapi si o camasa. Si am ramas cu gandul la placinta de bostan pe care o facusem cu o seara in urma si din care n-am gustat prea mult si care a mucegait in cuptor.
Contracțiile au fost atat de puternice ca nu am simtit anestezia. Eram atenta la ceas si imi tot miscam picioarele sa vad cand  nu mai am control asupra lor. La 15.35 mi s-a facut anestezia, la 15.54, 15.55 și 15.56 s-au nascut. Imi aminesc foarte clar ca medicul mi-a repetat de multe ori ca va fi bine totul. Apoi mi-a aratat copii, care au urlat  destul de tare. Dupa ce ei au fost luati la certificat si mi-au comunicat greutate si scor Apgar, am mai trecut prin 2 operatii. La 16.25 eram dusa catre terapie. Totul a fost atât de rapid, ca am realizat destul de greu ce s-a intamplat. Am stat o noapte la terapie, am avut o transfuzie de sange, am primit mult fier, iar copii i-am vazut doar la program, cate jumatate de ora, de 2 ori pe zi, timp de 16 zile, respectiv 30 zile. Primele 5 zile in care am stat internata cu sotul, a fost relativ mai bine. Apoi, timp de 39 de zile, am trait cele mai mari emotii din viata mea.
In primele doua saptamani, au murit 2 bebelusi de la terapie. Cand auzeam aceste vesti, pana aflam despre ce bebelus este vorba, tremuram pana la ultimul fir de par. Am fost chemata din rezerva sambata seara sa mi se spuna, de unul din medicii neonantologi, ca bebelusul este agitat si si-a scos singur branula. Si ca este material prost. Si ca doamna doctor nu stia sa faca un bebe de 2 kilograme sa nu mai fie agitat, si multe altele. Dar toate aceste intamplari si atitudini nu au facut decat sa ma ajute sa ma pastrez cu un psihic puternic si optimista si sa sper la ziua cand vom ajunge acasa. Prima oara i-am tinut in brate dupa 16 zile si respectiv 30 zile. A fost cred, cel mai emotionant moment din viata mea. Mi s-au inmuiat picioarele cum nu cred ca am patit vreodata.
Momentul in care am ajuns acasa a fost un moment de constientizare si un moment in care am realizat, ca suntem doar noi nu ei, nu mai piuie nici un aparat, nu mai este nici o asistenta in caz ca se intampla ceva. Printre primele lucruri facute, a fost sa ii arat sotului cum schimbam Pampers, cum se hraneste cu biberonul si ne-am apucat de treaba. Muls, hranit din 3 in 3 ore cate o oră și jumatate, si apoi de la capat.
Acum au 10 luni. Au fost cele mai faine luni, au trecut extrem de repede, mi-e dor de ei bebelusi dar cat de curand vor incepe sa mearga in picioare. Deja spun tata, mama e doar un ”maaam” lung, atunci au o nevoie. Dupa experienta cu 3,  in care majoritatea timpului am fost doar cu sotul, care lucreaza de acasa, mai radem uneori si avem impresia ca ne-am fi plictisit cu un singur copil. Dar in acelasi timp inca nu constientizam foarte bine minunea pe care o traim. Si cum radem uneori, ca avem atat de multa energie incat a fost necesar sa primim si un bonus. In cea mai mare parte a timpului suntem parinti atipici. Eu ies singura cu ei la plimbare si stau cateva ore. Mergem in vacante doar noi cinci, fara niciun alt ajutor.
Noi am realizat un lucru extrem de important: nu avem voie sa nu mai putem sau sa ne plangem. Trebuie sa gasim toate resursele necesare, sa ne mobilizam si sa facem fata energiei lor. Asa cum am realizat si pana acum, ceea ce este frumos nu este intotdeauna si usor. Acesti copii au fost atât de asteptati, incat nu m-am gandit nici un moment ca ar putea fi greu. Luam lucrurile ca atare, ne mobilizam si ne facem cu drag meseria de parinti.” (Diana, o mamă de tripleți din această comunitate).
Tag-uri:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *