Cum am diversificat bebelușul? 10 reguli de la care nu ne-am abătut

Diversificarea este unul dintre subiectele mele preferate de discuție, și asta pentru că, lăsând modestia la o parte, iată că au trecut 9 luni de când am început să-i oferim alimente solide lui Mircea și pot spune cu mâna pe inimă: Da, dom’le, ne-a ieșit brici diversificarea asta, avem un copil care la majoritatea meselor mănâncă bine, variat, cu poftă și fără mofturi, din tot ce-i punem în față, și care are o relație foarte faină cu mâncarea (o aplaudă, o apreciază, facem ”mmmmm!” și ”oooaaaau” când îi dau anumite feluri care îi plac în mod special). După FAIL-ul care a fost alăptarea, diversificarea a venit ca o gură de aer proaspăt pentru mine și a devenit, în scurt timp, un prilej de mare bucurie – Pepenache ieșise din zona de bebelușeală orientată 100% pe lapte și intrase pe teritoriul meu preferat, oameni buni, căci dacă nu știați asta despre mine, aflați acum că îmi place la nebunie să gătesc și mai ales, mai ales să mănânc. Și despre ce este diversificarea dacă nu despre plăcerea mâncării?

Am evitat să scriu acest articol multă vreme, pentru că deși am ales pentru Mircea autodiversificarea (Baby Lead Weaning), aș fi probabil dată afară din toate grupurile renumite de BLW cu bastonașe de morcov aruncate după mine (dar tăiate perfect ca să intre corect în pumnul bebelușului, pour les connaiseurs) pentru că nu am făcut-o ”ca la carte” (grupurile acestea, by the way, au niște reguli atât de rigide încât intimidează masiv și absolut gratuit mamele la început de BLW, de parcă mai aveau săracele nevoie de motive în plus de intimidare), ci am adaptat-o la regulile noastre de bun simț și la sfaturile primite de la medicul pediatru al lui Mircea. Am citit mai multe cărți și articole (printre care și ”Biblia” BLW-ului, renumita Baby-Led Weaning scrisă de Gill Rapley  și Tracey Murkett), am fost în timpul sarcinii la două cursuri de diversificare (unul organizat de Parenting Academy și altul de centrul ProMama), plus la un curs de prim ajutor pentru bebeluși și copii, pe care îl recomand din toată inima indiferent dacă alegeți diversificarea clasică sau BLW-ul (tot la ProMama l-am făcut).

Pe scurt, scopul nostru a fost unul singur: să ne facem bebelușul să iubească mâncarea bună și timpul petrecut la masă cu cei dragi.

Am reușit? Da, un mare și fericit DA.

A fost ușor? Nu, un mare și sincer NU, cărei mame îi e ușor să-și vadă copilul de 7 luni cu o bucată de morcov în gură pe care NU o scuipă și NU o mestecă și doar stă cu ea acolo, pe limbă, râzând în hohote? ‘Ai de capul meu, am îmbătrânit 5 ani la faza aia.

M-am enervat uneori? Evident, că doar nu sunt extraterestru, am reușit să-mi scot chiar și din chiloți bucăți de broccoli aruncate de flăcău, plus că va trebui să văruim curând un perete de lângă masă. Pe lângă asta, când trebuie să produci zilnic trei mese și două gustări tinzi să ai impresia că stai aproape doar la cratiță și să te țăcănești nițel la mansardă.

Am țipat? O singură dată, dar nu la bebeluș, ci la săracul taică-miu, care venise la noi la masă și, speriat de felul în care Mircea încerca să gestioneze o bucată de dovlecel și nu prea reușea, a îndrăznit să îmi sugereze BLÂND că poate trebuia să tai bucata aia mai mică. Eu deja muream de stres cu ochii la dovlecelul ăla blestemat din gura lui fii-miu, așa că nu știți ce-a fost la gura mea când am început să-l boscorodesc pe taică-miu, bietul de el.

Mircea mănâncă mereu tot, chiar tot, acceptă orice mâncare de fiecare dată? Evident, nu, că nici el nu e extraterestru, dar în majoritatea cazurilor, da. Om e și el, are momente în care mănâncă mai puțin și momente în care vrea a doua porție, mâncăruri pe care le rade instant sau feluri din care la început mănâncă mai puțin, până se obișnuiește cu noul gust, erupții dentare în care nu are chef de chestii prea solide și momente când e atât de obosit, încât nu mai vrea gustare, ci direct somn, dar all in all, mănâncă bine și din toate, nu ne plângem.

Așa că las aici, pentru voi, regulile noastre de diversificare, pe care le-am aplicat încă din prima zi cu Mircea și care, zic eu, au contribuit la faptul că băiețelul iubește atât de mult mâncarea și că orele de masă nu sunt provocatoare de nervi, panică sau stres.

1. Am așteptat până când a putut să stea singur în fund, nesusținut.

OMS recomandă începerea diversificării nu mai devreme de 6 luni – aceasta este sfatul standard pentru bebelușii sănătoși, născuți la termen – iar recomandările din cartea ”Baby-Led Weaning”, confirmate și de pediatra lui Mircea, susțin că bebelușului nu ar trebui să i se dea solide dacă nu poate să stea singur în fund nesusținut, pentru că astfel crește riscul de înec. Aceasta este o recomandare valabilă chiar dacă părintele alege diversificarea clasică și piureuri, chiar dacă merge pe bucăți și BLW – cu alte cuvinte, dacă bebe încă se ”scurge” în scaunul de masă și are o poziție incorectă, mai bine mai amânați puțin diversificarea, nu va fi nicio tragedie dacă nu începeți fix când împlinește 6 luni. Pentru că Mircea avea o poziție incorectă și nu stătea nesusținut nici măcar două secunde, eu am ales să amân diversificarea: băiatul lua bine în greutate, era vesel și jucăuș, avea analizele perfecte, iar pediatra ne-a spus că nu ne grăbește nimeni și că mai putem aștepta. Am așteptat până a putut sta în fund singur, drept și corect, adică la 6 luni și 3 săptămâni.

2. I-am dat, de la început, și mâncare bucăți, și mâncare pasată.

Nu aruncați cu roșii, dar – șoc și groază! – chiar așa am făcut. La prima lui masă a avut câteva bucăți de morcovi și dovlecei la abur, ca să le poată lua în mâini și să se joace cu ele, să le ducă la gură, să le molfăie, dar și un castronel cu un pic de piure de morcovi. A gustat și plescăit / molfăit / supt din ambele variante, iar la următoarele mese am procedat la fel, aveam grijă să aibă, în majoritatea cazurilor, ambele opțiuni. Greu nu îmi era, pentru că piureul îl făceam mereu din legumele pe care le abuream oricum și i le ofeream bucăți – nu îmi lua mult să le pasez nițel la blender sau cu furculița. Am făcut asta pentru că mi se părea exagerată vehemența cu care mâncărurile pasate erau blamate pe grupurile și articolele BLW, când de fapt și noi, adulții, avem în alimentația noastră multă mâncare cu textura pasată (supe cremă, pateuri, creme tartinabile, budinci, iaurt, smoothie-uri), iar eu am vrut ca Mircea să se obișnuiască, de la început, cu ambele texturi, cu ambele variante, să știe că mâncarea poate fi bucați sau cremă, mai groasă sau mai subțire, că poate fi apucată cu mâna sau servită dintr-o linguriță, că într-un fel se simte o bucată de morcov în gură și în alt fel se simte o linguriță generoasă de piure de morcovi. Am vrut diversitate, că doar de asta îi spune diversificare.

Iar Mircea a mâncat din ambele variante. În prima săptămână a gustat și din bucăți, și din piureuri, apoi a avut o perioadă de vreo două săptămâni în care nu a vrut să mănânce mare lucru (despre asta vă povestesc mai jos, a fost fun și eu am crezut că mor de nervi), apoi a avut vreo săptămână în care a ignorat bucățile și a vrut piureuri, după care n-a mai avut nicio preferință și a mâncat din ambele texturi cu plăcere.

3. Am lăsat întotdeauna bebelușul să mănânce singur.

Partea care m-a atras definitiv la autodiversificare este faptul că bebelușul este lăsat să interacționeze direct cu mâncarea, fără să fie ajutat de părinte, astfel că el poată să decidă cât mănâncă, în ce ordine, din ce bucăți, fără intervenția adultului – o mică doză de independență foarte apreciată de micuți. Eu am fost diversificată clasic și hrănită cu lingurița, cu mult chin și jelanie, până la un an și ceva, și țin minte că am avut o relație foarte proastă cu mâncarea până dincolo de 20 de ani. Am fost și îndopată, și determinată se termin tot din farfurie, și rușinată pentru că nu voiam să mănânc anumite lucruri și, în general, amintirile mele legate de mâncare nu sunt din cele mai distractive – pentru Mircea am vrut altceva, am vrut să îl las pe el să decidă, să descopere, să exploreze, să poată zice ”nu”, să poată refuza și să mănânce în ritmul lui, să aibă o experiență frumoasă și ”rewarding”. Așa că absolut niciodată nu i-am băgat eu în gură ceva în primele luni de diversificare. De-abia acum, când se chinuie să folosească tacâmurile singur, îl mai ajut când își încarcă lingura cu supă și o duce la gură.

Cum procedam? Cu bucățile se descurca singur. Le lua, mai greu, mai ușor, le ducea la gură, le molfăia, îi mai cădeau, știți voi, fun times de diversificare BLW. Cu piureurile sau budincile sau iaurturile îi încărcam lingurița și i-o întindeam – nu i-o duceam la gură, nu i-o băgam în față enervant, nu îi făceam cu ea avionul sau păsărica zboară sau alte joculețe care să îi distragă atenția – pur și simplu i-o întindeam, astfel încât dacă voia, să o poată lua cu mâna. Când o prindea cu mânuța, eu dădeam drumul la linguriță și îl lăsam să se descurce. Singur. Nu îl ajutam, nu îl ghidam. Dacă voia să o bage în gură, bine. Dacă nu, nu. Treaba lui.

Cred că vă închipuiți ce ieșea din situația asta și ce mozoleală aveam fii-miu pe față, nu? La început era complet necoordonat și o optime din linguriță ajungea în gură, restul pe obraz și o parte generoasă în ureche. Dar încet-încet, băiețelul a devenit din ce în ce mai ferm în mișcările lui și în felul în care își ghida tacâmul spre gură, iar undeva spre 8 luni de zile deprinsese o mișcare șmecheră în care ducea lingurița în gură și apoi o răsucea, ca să poată linge tot piureul sau pateul de pe ea.

A fost dificil? You bet. Am avut de spălat un bebeluș-purcel după fiecare masă și câte trei body-uri pe zi, pe lângă scaun, masă, gresie, pereți? Da, Sfinte Broccoli, da! A meritat? Hell yes, fix la fel aș proceda și cu următorul copil. Privirea super mândră și încântată a bebelușului căruia îi reușește ceva și se simte autonom este priceless, iar încrederea lui în sine primește un super boost când își dă seama că are și el, în sfârșit, control asupra ceva.

4. Masa e masă!

Știu știu, sună a ceva ce probabil v-au spus și părinții voștri de mii de ori, pedant și enervant, dar este adevărat. Am vrut ca Mirc să învețe, încă de la început, că la masă stăm cu toții și mâncăm, ne bucurăm de felurile de mâncare, de compania plăcută și de un moment de tihnă și ”împreună”, așa că am insistat să nu amestecăm masa cu joaca, munca sau distracția și să fim cât se poate de prezenți. La fiecare masă, de la început, eu și Mircea am mâncat împreună (dacă se putea, venea și Dorin să mănânce cu noi sau, câteodată, bunicul lui Mirc) și oarecum același lucru, amândoi la masă, el pe scaunul lui de bebe, eu pe al meu – nu l-am hrănit în brațe, în scoică, în balansoar, pe canapea, prin casă, nu l-am fugărit cu lingurița prin sufragerie și nu l-am prins prin baie să-i mai înfig un morcov în gură. Nu am adus jucării la masă, cărți, plușuri sau zornăitoare, nu i-am distras atenția cu zdrăngănele sau cuburi, nu a avut niciodată nicio jucărie pe tăvița scaunului de masă – singurele obiecte de la masă au fost mâncarea, vesela și tacâmurile. Avem o regulă de zero telefoane mobile la masă, ceea ce înseamnă că nici lui nu îi punem filmulețe sau cântecele pe YouTube ca să mănânce, dar nici noi nu scrollăm pe Instagram în timpul mesei – telefoanele stau în buzunar, pe silent, sau în altă cameră. Și, foarte important, nu profităm de masa copilului ca să facem altceva pe lângă el, de exemplu el să mănânce și eu să intind rufe sau să pun o mașină de spălat. Am vrut să învețe că masa e un moment important în care ne hrănim, vorbim, râdem și stăm împreună, cât se poate de prezenți. Masa e masă.

5. Am oferit câte un ingredient sau o mâncare de mai multe ori, fără să deznădăjduim, chiar dacă părea că nu îi place la început.

Știam că unui bebeluș, de multe ori, trebuie să îi oferi un fel de mâncare de mai multe ori până să îl accepte, așa că fix asta am făcut de-a lungul diversificării, calmi, fără nervi și fără să deznădăjduim. Banană i-am dat de 7 ori și o privea cu o scârbă supremă – apoi a început să o devoreze de parcă ar fi fost Nutella. Din omletă extrăgea un centimetru pătrat cu o precizie extrem de enervantă pentru mine, și apoi nici nu mai voia să audă de ea – am încercat de 8 ori până a început să o mănânce cot la cot cu mine. Iaurtul, nici nu mai știu, cred că am încercat de peste 10 ori să îi dau și făcea o moacă încrețită de dispreț – țin minte că îi scriam unei prietene că na, bebelușul meu o fi SINGURUL din lume căruia chiar nu îi place iaurtul, csf, ncsf – acum ar mânca iaurt la toate cele trei mese și două gustări. Iar sos bolognez – cred că de vreo 6 ori am făcut până să vrea mai mult de o lingură. Acum mănâncă o farfurie întreagă. Ce voiam să vă spun este: porniți cu așteptări realiste, acceptați refuzul, fiți calmi, nu disperați. Tot ce puteți face este să îi puneți în față mâncare bună, sănătoasă, variată, iar și iar și să acceptați că la un moment dat va mânca. Poate nu azi, dar va mânca.

6. Am oferit mâncare sănătoasă, variată, diversă, fără zahăr, fără sare, fără fast-food și junk, dar gustoasă.

Pentru că am vrut ca în etapa asta atât de importantă în care descoperă mâncarea, să descopere ce trebuie. Să simtă gustul adevărat al fructelor, legumelor și lactatelor, să simtă textura de cereale adevărate, gustul savuros al cărnii, aroma condimentelor. Am folosit unt și ierburi la legumele făcute la abur, ca să le facă delicioase, i-am făcut cunoștință cu usturoiul demențial și cu lămâia răcoroasă, am combinat legume proaspete și am presărat fructe dulci cu scorțișoară și nucșoară. Am vrut să se bucure de mâncarea bună și să aprecieze un gust delicios, să descopere culori faine în farfurie și texturi diverse. Mâncarea e o adevărată bucurie, și am vrut să o experimenteze din plin. Bine, și pereții noștri au experimentat-o din plin.

7. Nu am îndopat niciodată bebelușul, ci l-am lăsat să mănânce cât a vrut.

Țin minte și acum o fază din primele săptămâni de diversificare, când Mircea intrase într-o pasă în care nu voia să mănânce nimic (a durat vreo două săptămâni) și ne-am întâlnit în parc cu o bunică și o bebelușă simpatică de 6 luni. ”Ce mare e băiatul! Cred că mănâncă foarte mult, nu? Așa arată, mănâncă peste 400 de grame la o masă, nu?” – mi-a dat-o bunicuța unde mă durea cel mai tare. Pe lângă faptul că niciodată n-am știut și n-am cântărit cât mănâncă Pepenache la o masă, în acel moment eram sigură că mesele lui din ultimele zile nu adunasera 10 grame cu totul. ”A noastră a mâncat 450 de grame ieri, un castron și jumătate de terci!” Fatalitate mi-a dat, nu altceva. Apoi a adăugat: ”Când nu mai vrea, îi distragem atenția cu o jucărie și îi mai dăm 5-6 linguri, apoi mai punem un clip pe telefon și mai ia 2-3 linguri, și tot așa până termină castronul”.

Nu, mulțumesc. Întotdeauna l-am lăsat pe Mircea să mănânce fix cât și-a dorit, nici mai mult nici mai puțin, pentru că el știe mai bine ca mine când e plin sau când nu mai are, nene, chef, de încă o bucată de conopidă (eu personal nu am niciodată chef de încă o bucată de conopidă). Am decis că el, de fapt, decide, și că este perfect capabil să spună stop când nu mai vrea să mănânce. Ca toți copiii, are momente (rare, ce-i drept), în care mănâncă foarte puțin la o masă – iar atitudinea noastră în fața situației acesteia este: ”Asta e, mănâncă la masa următoare!”. O atitudine sănătoasă, relaxată, care se scutește de multe griji inutile, nervi și stres. De foame nu moare, cu frigiderul plin și mă-sa la cratiță, nu?

8. La masă suntem zen.

Din start, am vrut să asocieze masa cu o stare plăcută, liniștită, confortabilă. De aceea, la masă suntem zen – indiferent dacă am avut o zi grea, dacă clienții ne-au bătut la cap, dacă eu vreau să-l linșez pe Dorin pentru că a luat iaurt din ăla nașpa sau dacă el vrea să mă boscorodească pentru că iar n-am pornit ventilatorul de la baie după ce am făcut duș (deh, avem și noi obsesiile noastre). Nu ne certăm între noi, nu ridicăm tonul, nu trântim, nu bufnim. Și, cel mai important, nu ne enervăm pe copil pentru că nu mănâncă sau pentru că aruncă mâncare pe jos sau pe pereți, nu ridicăm vocea la el, nu îi reproșăm lipsa de interes față de terci, nu îl certăm pentru că refuză o mâncare la care am tras vreo două ore – none of that.

9. Niciodată nu avem mai multe opțiuni la masă. Un singur fel, take it or leave it!

La cât de mult timp petrec în bucătărie de când am început diversificarea, zău că nu îmi imaginez cum arată viața pentru acele mame care spun că au mereu 2-3 opțiuni pentru cel mic, în cazul în care o refuză pe prima. Fetelor, mamelor, eu chiar și așa de-abia dacă am timp să mă pieptăn și să mă dau cu cremă antirid, voi cum vă descurcați, că vreau și eu rețeta voastră?! În casa noastră, situația este simplă: avem 3 mese pe zi și două gustări, dar niciodată nu îi ofer lui Mircea mai multe opțiuni de mic dejun sau mai multe variante de masă de prânz. Nu există: ”Azi avem la prânz supă de găluște și pilaf cu curcan, hai să vedem ce vrea copilul”, ci mai degrabă scenariul ”Pfffiu, bine că avem pilaf de curcan bun și proaspăt, hai să mâncăm!”. Dacă băiețelul nu vrea să mănânce din ce îi dau, are bineînțeles opțiunea de a mânca iaurt sau brânzică de vaci (care sunt mereu la îndemână prin frigider). Dacă nici asta nu vrea, e perfect în regulă, dar altceva nu avem. Poate să nu mănânce deloc sau poate să mănânce puțin sau cât vrea sufletul lui, noi nu ne supărăm – dar asta înseamnă că va trebui să rabde până la masa sau gustarea următoare, pentru că, și aici intrăm la regula următoare…

10. Niciodată nu mâncăm între mese.

Nope, nope, nope. Dacă nu dorește să mănânce sau dacă mănâncă puțin, este ok, pentru că vezi Regula 7, știe el mai bine – dar niciodată nu mâncăm între mese. Dacă la masa de prânz nu a vrut să mănânce, i-am spus mereu cu mult calm și pe un ton firesc că este în regulă, nu e o problemă, nu se supără nimeni, dar că următoarea masă este gustarea de la 17, mai sunt cam două ore până atunci, iar până la gustare nu mai avem nicio masă și că ar putea să i se cam facă foame între timp. Fără excepție, dacă la o masă a mâncat puțin, a recuperat cu poftă la următoarea. Repet – de foame nu mor ăștia micii doar pentru că nu prea s-au atins de mămăliga de la prânz.

Pe final: Nu o luați personal, diversificarea nu este despre voi, cei mari, ci despre ei, cei mici.

Dacă ați ajuns aici, vreau să vă mulțumesc pentru răbdare și să închei cu niște reality-check: o să fie momente în care o să vă enervați. În care mâncarea ajunge pe jos, nu în gură, castronul pe podea, nu pe măsuță, în care ați stat la cratiță o oră pentru ca bebelușul să nu mănânce nimic sau în care aveți o bluză drăguță pe care ajunge sos de roșii (sfat: nu vă mai puneți bluze drăguțe la masă, cel puțin nu în primii doi ani). Trageți aer adânc în piept și nu o luați personal. Bebelușul nu a trântit mâncarea ca să vă strice vouă după-amiaza. Nu a refuzat terciul ca să își bată joc de voi, maleficul de el. Nu s-a murdărit pe haine pentru că este rău și nerecunoscător și a vrut să vă arate el vouă. Bebelușul a intrat într-o etapă nouă și uimitoare a vieții lui, în care e curios, speriat, uimit, bănuitor, în care explorează și încearcă, în care se frustrează și se simte neputincios, în care e vesel și mulțumit – și câteodată trăiește toate aceste sentimente la aceeași masă. Fiți alături de el în etapa asta, oferiți-i sprijin, încredere, blândețe, calm, trasați-i limite și reguli ferme și clare, și mai ales înarmați-vă cu multă răbdare. Pentru că la finalul zilei, contează mai puțin câte grame a mâncat, ci felul în care s-a simțit atunci când a mâncat alături de voi. Contează nu farfuria și terciulețul, ci relația voastră. Contează nu dacă a mâncat 450 de grame sau 150 de grame sau 600 de grame, ci atitudinea pe care ați avut-o împreună în timpul mesei. Acestea sunt lucrurile care rămân.