Acest câine care era doar un ghemotoc de blană galbenă și pufoasă când l-am luat acasă la noi, dar pe care l-am ales dintre celelalte ghemotoace mici pentru că începuse să-mi tragă vârtos de sandale și apoi, epuizat de efort, adormise cu nasul în ele.
.
Acest câine pe care l-am adus acasă de la Timișoara panicați pentru că era caniculă și nouă tocmai ni se stricase aerul condiționat din mașină, așa că l-am pus pe o pungă mare de gheață luată din benzinărie, ca să îi fie răcoare, dar am învelit punga în vreo două prosoape pufoase, ca să nu îi fie totuși prea răcoare (can you spell ”părinți panicați”?)
.
Acest câine cuminte care a învățat totuși atât de repede să nu mai facă pișu și caca prin casă, să nu mai roadă cabluri și papuci, pereți și scaune, mobilă și curele, calorifere și plinte – dar care dacă primește o jucărie nouă încă o face ferfeniță în circa 37 de secunde.
Acest câine neobișnuit care, printr-o mutație genetică necunoscută, a rămas la fix aceleași dimensiuni pe care le avea la 9 luni, așa că va arăta ca un pui mic toată viața lui, deși frații și surorile sale sunt niște vlăjgani de dimensiunile unor viței mai mici.
.
Acest câine haios pe care l-am luat cu noi la munte și la mare, în Vamă și pe la bulgari, s-a aruncat în valuri, în lacuri, în bălți și noroaie, în căpițe și balegi și apoi înapoi în brațele noastre (câteodată chiar în această ordine).
.
Acest câine cald lângă care mă încolăceam strâns pe când eram însărcinată, luându-i în brațe spinarea moale, ca să mă încălzesc, iar ea ofta lingându-mi o mână, pentru tot ce probabil simțea că urmează și eu nu știam.
.
Acest câine înțelept care și-a băgat nasul de zeci de ori în burta mea de luna a noua și care a vegheat cu mine în nopțile în care nu puteam să dorm de la insomnii și arsuri și gânduri.
Acest câine loial care era să moară de inimă rea când am plecat de acasă la maternitate, pentru că era prima oară când nu ma vedea atâtea zile la rând în casă, și stătea răvășită și răsturnată în câte un colț, cu capul în perete.
.
Acest câine curios care și-a băgat botul direct în scoica în care Mirc dormea, proaspăt adus de la maternitate, și a lătrat scurt a joacă, cu fundul ridicat și coada zbenguitoare.
.
Acest câine care, luni întregi după ce am născut, n-a avut parte nici de atenția mea, nici de răbdarea mea, nici de privirile mele, nici de căldura mea, pentru că toată atenția, răbdarea, privirile și căldura mea erau îndreptate spre un pui mic, de care ea mereu trebuia să se apropie cu grijă și atenție.
.
Acest câine care, luni întregi după ce am născut, a avut răbdare cu mine și cu absența mea, deși cred că a suferit enorm că nu m-am prea jucat cu ea, n-am prea scos-o eu afară, iar turele noastre de alergare din parc au dispărut cu totul.
.
Acest câine care, cred eu, a înțeles că atât am putut să ofer în acea perioadă, și care tot venea lângă canapeaua unde alăptam și se făcea covrig pe picioarele mele.
.
Acest câine care întotdeauna s-a purtat cu cea mai mare delicatețe cu Mircul pe când era bebeluș, l-a mirosit, l-a lins, l-a împuns cu nasul, dar cu mișcări line, lente, blânde.
.
Acest câine care astăzi este cea mai iubită și venerată soră mai mare din lume, pe care Mircul o strigă încontinuu, o caută, o mângâie, o îmbrățișează, o fugărește și o gâdilă la tălpi.
Acest câine care a avut o infinită răbdare cu un toddler care a lovit-o, a tras-o de urechi, de blană, de pleoape, de coadă, care a mușcat-o de fund, care a căutat-o pe la măsele, care a pieptănat-o (cu peria mea) și i-a făcut manichiura (cu pila mea).
.
Acest câine care când a văzut că Mircul îi ține lesa afară, a devenit brusc cel mai cuminte, răbdator și lent câine din această parte a lumii, l-a urmat frumos și încet, fără să tragă, fără să smucească, lăsând toddlerul să o ghideze pe aleea parcului – în condițiile în care pe mine mă trage în toate părțile ca disperata.
.
Acest câine care îmi umple inima de bucurie zilnic, care încă latră de fericire în fiecare dimineață când ne vede și care năvălește la mine în brațe de fiecare dată când intru pe ușă (deși poate am lipsit doar 2 minute).
Acest câine a împlinit recent 4 ani și jumătate, iar eu sper din toată inima mea să se întâmple încă o mutație genetică necunoscută și să trăiască, alături de noi, încă 98 de ani și jumătate, pentru că viața fără cel mai bun și mai cuminte câine din galaxie nu e ceva ce pot înțelege, concepe sau accepta. Iar celor care îmi scriu și mă întreabă cum e viața alături de un câine și dacă e o idee bună să aducă un doggo în familia lor, nu pot să le spun decât că este grea, foarte grea, frumoasă, foarte frumoasă, adică exact ce le-aș răspunde dacă m-ar întreba cum e viața alături de un copil. Dar copilul ăsta blănos și vesel a fost una dintre cele mai bune idei pe care le-am avut vreodată.
