••• Textul de mai jos și fotografiile fac parte din seria #NormalizeMotherhood, pe care am pornit-o anul trecut alături de mamele din comunitatea de pe Instagram pentru că am vrut să arătăm fața reală, autentică, a maternității şi a postpartum-ului – fără filtre, fără măşti, fără a căuta cele mai bune unghiuri. În august 2020 am invitat mamele să îmi trimită o fotografie și un text autentic despre ce a însemnat, pentru ele, nașterea, lăuzia, postpartum-ul, sau cum gestionează maternitatea – cu bune, cu rele, dar mai ales cu reale. Am primit până acum niște sute de povești despre fericire, frustrare, împlinire, furie, veselie, epuizare, optimism, depresie – adică despre emoțiile pe care o mamă le simte uneori zilnic. Am pornit acest proiect pentru că o mamă relaxată şi liniştită este, în primul rând, o mamă informată corect, care are aşteptări realiste şi care ştie că maternitatea este mai mult, mult mai mult decât se vede câteodată în Social Media. Suntem aici, suntem autentice, suntem imperfecte, dar iubim perfect. Dacă vreți să vă alăturați proiectului, aştept fotografiile şi gândurile voastre. Vă mulțumesc! ? •••
”Bună, Cătălina! În primul rând felicitări pentru inițiativă, e minunat pentru mame să își împartă poveștile, să se simtă ascultate și înțelese. Încerc să aștern aici și povestea mea.
Spun cu mâna pe inimă că nu am avut aproape nicio frică pe parcursul sarcinii. Eram convinsă că al meu corp știe ce are de făcut și că am să fac față într-un fel sau altul nașterii. Iar dacă Doamne ferește s-ar întâmpla ceva, știam că aproape orice este rezolvabil. Şi găseam alinare în treaba asta. Făcusem un an de voluntariat la Marie Curie pe secția de Terapie Intensivă Nou Născuți. Mergeam și legănam bebeluși minusculi din care ieșeau cel puțin 5 fire. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu suferința lui. Tot ce am văzut acolo în loc să îmi producă tot felul de frici, mi-a dat încredere că putem supraviețui aproape orice. Acei mici luptători mi-au dat curaj.
M-am simțit incredibil de norocoasă că am născut o fetiță sănătoasă, că eram bine amândouă, deși nu am reușit să nasc natural, cum mi-am dorit. Am ajuns acasă pe 30 decembrie, și eram încântată că am reușit să fac ceva mişcare și să mă simt tot mai ok după cezariană. Pe 1 ianuarie eu eram suită pe o scară despodobind bradul. Aveam un feeling fain că am reușit în a treia dimineață acasă să facem micul dejun ca pe vremuri și că am stat la poveșți cu soțul, cât bebele dormea pe pieptul meu. Au fost brutale primele zile, însă eu eram încântată că am avut parte de acel mic dejun. You know, the little things. Şi eram recunoscătoare că am trecut prin toate fără nicio complicație.
Apoi am fost în vizită la bunici și am făcut în fața casei poza asta. În care zâmbesc. Mă uitam la noi și simțeam fericire pură. Conștientizam că e real, după atâtea zile în care mi se părea ireal totul. Că am în brațe al meu copil mult dorit și că mi se citea bucuria pe moacă. Asta îmi inspira atunci această fotografie.
Acum în schimb, mereu când văd fotografia asta, mă gândesc că „Asta e poza făcută fix înainte să fiu pe punctul de a muri”. Trei litri de sânge am pierdut în jumătate de zi. Nici nu știam ce mi s-a întâmplat. Țin minte că insistam să nu se sune la 112, că îmi era frică să nu mă ducă la un spital de stat. Printre leșinuri rugam să se sune la Groupama, să ajung la Regina Maria. Și așa au făcut. Și a venit un hârb de ambulanță, cu un paramedic care suferea de hernie, care nu putea ajuta cu nimic (s-a depus plângere după, da). Eu aveam în continuare încredere. Că va fi bine. Problema mea era să nu cumva să iasă pisicul și să fugă, cât stătea ușa deschisă.
La Regina Maria mă plângeam că îmi este groaznic de frig, dar prioritar era să mi se pună branula. Iar când am fost întrebată cam cât sânge am pierdut, nimeni nu mă credea când am zis că “litri”. Cât mă pregăteau, o doctoriță tânără şi super chic mă ruga să mă concentrez pe rujul ei roșu și a zis că dacă vreau mi-l împrumută. Cute, but no thanks. Mă gândeam că mă simt ca in Grey’s Anatomy. Am aflat că aveam hemoglobina 4 și că întru în operație. This is actually happening.
Explicația: la câteva zile după ce m-am întors acasă după naștere au încetat lohiile, aveam foarte puține. Și apoi a pornit o sângerare care numai nu se oprea, cu cheaguri cât o minge de ping pong, şi s-a inundat peretele uterin. Mai târziu am aflat că se făcuse un blocaj, din cauză că nu se contracta uterul încât să elimine lohiile. Se pare că al meu corp totuşi nu a ştiut ce să facă. În operație transfuzau sânge pe o parte şi ieşea în continuu pe cealaltă parte. Au făcut chiuretaj masiv și masaj local timp de 6h, de aveam vânătăi după.
M-am trezit 6h mai târziu, și primul gând a fost că trebuie să mă pompez să nu îmi pierd lactația. Am aflat că au făcut asta şi în operație, lucru care m-a făcut să zâmbesc, iar medicul meu a zis ca a murit şi a reînviat când m-a văzut senină după aşa o traumă. Tot el mi-a povestit tremurând cum atunci când voiau să renunțe și se pregăteau să scoată uterul, a ieșit să informeze soțul. Și că nu va uita niciodată cum s-a luptat al meu iubit om să nu se întâmple asta. Și cum al meu copil poate va avea frați datorită acelui moment în care tati a zis NU, trebuie să mai încercați! Și au continuat. Și au reușit să oprească sângerarea, după încă 2 ore.
3 zile și 3 nopți am pompat lăptic din 3 în 3 ore, şi l-am aruncat. Ca Luna mea să aibă ce mânca după ce nu voi mai avea de luat antibioticul ăla puternic. Mă amuz când mă gândesc la prioritățile mele în toată nebunia aia: să nu ajung la spital de stat, să nu rămân fără lapte de la traumă/stres/nesupt, să nu rămân fără uter, să nu iasă pisicul din casă. Știam că bebele va fi bine orice ar fi. Toți cei din familie au învățat să schimbe pamperşi, să pregătească biberonul, să aline. Şi ştiam că nu are cum să fie ăsta finalul. Am aflat mai târziu că alte 2 fete nu au avut norocul meu. Nici acum nu știu de unde încrederea asta oarbă pe care am avut-o. Însă atunci când medicul mi-a zis că cineva acolo sus mă iubește mult, am știut că are dreptate.
A fost copleşitor după, când m-am dus săptămânal la controale, până a început pandemia. Unii medici mă știau și se uitau la mine că la o fantomă, mirați că trăiesc. Și îmi tot spuneau ce noroc am avut. Și că de o fărâmă de ghinion în plus mai era nevoie încât să fie bye bye. Multe persoane au început să caute motive, țap ispășitor, să îmi vorbească de urât medicul, că sigur a făcut el ceva greșit. Pe mine, lăuză și vulnerabilă și cu jumate de sânge străin prin vene, numai asta nu mă ajuta. A avea neîncredere în medici în acel moment crucial ar fi născut cele mai mari anxietăți. Care poate chiar ar fi declanșat o pierdere a lactației. Sau o recuperare mai grea. La finalul întregii experiențe, sentimentul principal este recunoștința. ?
Acum, la 8 luni după lăuzie, povestea principală e că era să nu mai fiu. Când de fapt important e ce a urmat după. Parte din poveste sunt şi frustrarea și neputința pe care am simțit-o când am venit acasă după complicație, și simțeam că o iau de la zero – cu alăptatul, cu revenitul după cezariană. Bebele mânca aproape dublu acum, iar eu rămăsesem pe loc cu producția. Repaosul din spital a facut ca operația să mă doară din nou infernal. Durerile pe care le aveam de fiecare dată când bebele se atașa la sân mi se păreau ireale. Făceam un fel de dans al picioarelor la fiecare ataşare, iar în mintea mea mă suiam pe pereți. Mai uit să menționez şi ce blocaje musculare am avut timp de 2 luni. Sau cum în săptămâna a șasea o doctoriță a bebelinei mi-a zis că „mă alint că am dureri de spate de la un copil de doar 3kg. Alte mame au 5 copii și nu se plâng”. (Nu ma plânsesem de nimic la ea, doar aveam nişte benzi kinetoterapeutice la vedere şi a zis că ar fi o idee bună să demoralizeze o mămică). Și mai sunt toate sfaturile nesolicitate, menite parcă să te facă să îți pui la îndoială instinctul. Cea mai mare defavoare făcută unei mămici pline de incertitudine e să o faci să se îndoiască de instinctul ei. Şi mai e neputința pe care am simțit-o când a trebuit să meargă soțul singur cu bebele la primul ei control la neonatolog. Eu fix atunci mă externam. Povestea asta ar trebui să fie despre cât de supererou a fost EL în toată perioada aia.
Mereu am crezut că greul va fi indirect proporțional cu cât de mult mi-am dorit bebele. Şi mi-am dorit-o din tot sufletul, de când mă ştiu. Cu toate astea, uneori am preferat să fac ordine în bucătărie, și să iau o pauză de la a fi mereu în contact fizic cu ea. Dese ori uit ce a fost rău sau greu, chestie care mi se părea imposibil să se întâmple. Cum să uiți prin ce suferințe ai trecut? În timp, micile mari victorii par să ramână principalele bucăți din poveste.
Închei prin a mulțumi Cătălinei pentru că a creat acest context, de a ne spune povestea. Scrisul este terapeutic. A pune pe “hârtie” m-a ajutat enorm să conştientizez ce s-a întâmplat.” (Andrada Lacrițeanu, 31 de ani).
