M-au pregătit mamele de aici pentru regresia fratelui mai mare, nu pot să spun că nu m-au pregătit. Mi-au spus că voi observa, voi simți, că mă vor lovi în vreun fel aceste regresii sau stagnări. Că vor apărea, poate la o lună-două, poate la vreo 6-7, poate mai mult, poate mai puțin, depinde când începe puiul cel mare să simtă că are rezervorul de iubire și atașament aproape secat.
M-au pregătit și cărțile pe care le-am citit despre regresia fratelui mai mare, nu pot să spun că nu m-au pregătit. Știam că un copil obișnuit cu mersul la toaletă poate va vrea să poarte din nou scutec, că un copil adaptat la grădiniță poate va refuza să intre la clasă, pentru prima oară după luni întregi, că adeseori aceste regresii apar pe achizițiile deja dobândite și că sunt firești, o etapă ca toate celelalte, care va fi depășită cu iubire și răbdare.
Dar nu m-a pregătit nimeni și nimic pentru câtă vinovăție va trece prin mine când voi vedea aceste regresii desfășurându-se în fața mea. Câte strângeri de inimă, cât regret, câte săgeți ascuțite voi simți în piept de fiecare dată când îmi voi da seama că băiatul meu mic (transformat peste noapte în fratele cel mare, deși este încă atââât, atât de mic) o ia înapoi sau bate pasul pe loc, stagnează sau regresează, trece cu dificultate prin etape care înainte nu îi aduceau nicio tresărire. Dacă ar fi să îl compari, deși nu vrei, cu alți copii de aceeași vârstă care sunt încă singuri la părinți, parcă ceva îți iese diferit la socoteală. Parcă pe undeva, avântul lui uneori ezită.
Dacă evoluția copiilor este o scară, iar tu ca mamă ești obișnuită cu un copil care urcă treaptă cu treaptă, vioi, ba uneori o ia și la fugă sau sare câte 2-3 trepte odată, când vine pe lume un frățior sau o surioară parcă observi că uneori, primul tău copil se oprește. Parcă ar vrea să coboare nițel de unde reușise să se urce. Mai pune piciorul pe o treaptă de sus, dar greu. Mai coboară două trepte, apoi se așează cu fundul pe scară și așteaptă. Ezită.
Pentru că acolo jos, la capătul scării, este bebelușul cel mic. Bebelușul care a luat, brusc, o felie uriașă (poate jumătate? poate chiar mai mult uneori?) din atenția care altădată era doar a copilului celui mare. Bebelușul care poartă scutece fiindcă nu se așteaptă nimeni de la el să meargă la toaletă și care mănâncă cu mâinile fiindcă nu se așteaptă nimeni de la el să folosească tacâmurile și care aruncă cu o piesă de Lego Duplo în câine fiindcă nu se așteaptă nimeni de la el să nu arunce.
Dacă și voi treceți prin înțepăturile acestea oribile din inimă atunci când îl vedeți pe Cel Mare regresând sau stagnând sau fiindu-i literlamente mai greu să FIE, decât atunci când ”A FI” însemna ”a fi singur la părinți”, să știți că vă văd. Vă văd și vă aud oftatul ăla din adâncul inimii. Vă văd și vă aud vinovăția. Și vă promit că va fi bine. Cândva, toate aceste strângeri de inimă vor fi doar niște amintiri la care să vă gândiți în treacăt, în timp ce copiii voștri se vor juca împreună râzând pe covor, iar voi îi veți privi de pe canapea, cu o cafea fierbinte în mână.
