Întâmplare cât se poate de reală, de fix acum 3 ani, în Herăstrău. Mă plimbam prin parc liniştită, soare afară, cafeluța se odihnea în holderul de la mânerul căruciorului. Mircea, pe vremea aceea supranumit ”Micul Viking”, dormea dus în căruț, intrase deja în a doua oră de somn profund, zâmbea şi chicotea prin somn, eu foloseam timpul acela ca să scriu articole pentru blog cu o mână, pe telefon, în timp ce cu cealaltă împingeam căruțul, totul era zen.
Măi şi din față vine un cuplu de vreo 35-40 de ani, ambii pe bicle, genul sportiv aşa, ieşiți în parc cu tot echipamentul pentru Turul Franței. Când trec pe lângă mine, bărbatul îmi aruncă cu scârbă:
– Ai fă grijă de copilul tău, fir-ai a dracu’ de tâmpită, stai cu el, proasta dracu’!
I shit you not, chiar asta mi-a spus.
Trece şi partenera lui pe lângă mine şi tipă şi ea din mers:
– Stai pe telefon, nesimțito, în loc să stai cu copilul, doar pe telefon toată ziua, nişte cretine!
Ne vedem şi noi de treaba noastră odată? Terminăm şi noi cu mom shaming-ul unor femei complet necunoscute, care se întâmplă să treacă pe lângă noi prin parc? Depăşim şi noi impresia că le ştim pe toate despre omul pe care l-am văzut circa trei secunde într-o zi de miercuri sau 45 de secunde într-o zi, pe Stories? Şi, mai ales, înțelegem când trebuie să intervenim (în cazul unui copil vizibil în pericol, abuzat sau neglijat) şi când, dimpotrivă, situația este non of our fucking business?
Voi ați pățit ceva similar? Îmi povestiți?
