Am stat 3 săptămâni cu tatăl meu în casă și deși apropierea lui le-a făcut foarte bine copiilor (pentru prima oară Zeni realmente l-a acceptat, l-a îndrăgit și s-a jucat cu el, ba chiar i-am putut lăsa singuri câteva ore fără ca ea să plângă după mine cu hohote și suspine după primele 20 de secunde), a fost o lecție bună pentru mine despre ce fel de părinte sunt, atunci când propriul meu părinte mă supraveghează.
Felul în care îmi cresc copiii este foarte diferit de felul în care eu am fost crescută, acum 30 și ceva de ani. Alte vremuri, alte priorități, alte greutăți, nu mă arunc în blamarea părinților mei pentru că nu au știut mai bine, nu au avut resursele noastre și nici genul de comunitate în jurul lor care să procedeze altfel, cum avem noi aici. Dar pentru claritate, da, au fost genul de părinți care țipau, certau, loveau, amenințau, pedepseau, care considerau că cei mici trebuie să stea cuminți și să asculte, că dacă nu, înseamnă că sunt răsfățați și obraznici. Mă rog, clasic. Din fericire, tatăl meu a devenit un bunic excepțional.
Însă ce am observat la mine, în timp ce îi părințeam pe copii de față cu tatăl meu, m-a surprins.
Deși sunt în general răbdătoare, mi-am dat seama că de față cu el, răbdarea mi se duce mult mai repede pe apa Sâmbetei.
Deși în general nu țip, mi-am dat seama că de față cu el, parcă îmi sărea țandăra mult mai repede și îmi venea mult mai la îndemână să ridic vocea.
Deși în general nu pedepsesc, mi-am dat seama că de față cu el au fost momente în care efectiv mi-a scăpat câte un ”Dacă nu faci X acum, nu ne mai uităm la desene diseară!”. Jesus. Mi-am dat seama după ce îmi scăpase porumbelul, care mi-a ieșit extrem de natural de pe buze.
Deși nu mi-am lovit niciodată copiii, mi-am dat seama că de față cu el, ÎMI VENEA să îi trag o palmă celui mare, când avea un comportament nepotrivit. Nu am făcut-o, dar ÎMI VENEA. Era acolo gândul, bine controlat și gestionat, dar ERA.
Deși în general nu am îndoieli în ceea ce privește educația pe ca o fac copiilor mei, mi-am dat seama că de față cu el încep să am nesiguranțe. Oare fac bine? Oare e ok? Oare educația asta cu blândețe chiar funcționează? Oare n-ar trebui să dau jos milităria din pod? Să schimb foaia? Să le arăt eu lor?
Mi-am dat seama după multă muncă de gândire și multe discuții cu Dorin că creierul meu a început să devieze de la drumul (și cărările neuronale) pe care l-am construit eu în ultimii ani, cel în care fac parenting conștient, asumat, cu echilibru, cu introspecție, și a ajuns pe cărările foarte vechi, bine trasate, foarte adânc săpate, ale propriei mele copilării. Pășeam, fără să vreau, spre patternurile știute. Spre calea bătută. Spre ceea ce îmi era familiar. Un fenomen despre care multe dintre voi mi-ați scris că vi se întâmplă când mergeți în vizită la părinți sau la prieteni cu alte viziuni asupra părințelii.
Așa că las gândurile acestea aici, spre voi, cu îndemnul de a fi puternice. De a fi mai puternice decât trecutul vostru. De a avea încredere în voi, în instinctul vostru și în alegerile voastre. Pentru că deși alunecarea înspre cărările vechi este foarte tentată (asta stim! asta am fost învățați! asta am primit! asta știiiim!), zi de zi avem puterea de a nu o face – și de a ne crește copiii așa cum vrem noi, nu așa cum ne dictează conștiința și propria copilărie.
Cu alte cuvinte: daca aveți impresia că parentingul este greu – nu e doar o impresie. Chiar este greu. Însă pentru copiii nostri va fi mult mai ușor, pentru că startul lor va fi în brațele noastre. 🙂
