Mă întreabă des mamele cum să îl pregătească pe primul născut pentru venirea pe lume a celui de-al doilea, și deși e o întrebare foarte pertinentă (pe care și eu mi-am pus-o de zeci de ori pe când eram însărcinată cu Zeni, am și scris mult despre asta), aș vrea astăzi să vorbim despre o altfel de pregătire. O pregătire la care eu nu mă gândeam absolut deloc pe vremea când eram mama unui singur copil și aveam impresia că mă pricep de minune la a face parenting cu blândețe și respect, cea mai tare din parcare mă credeam, un monument de răbdare și zen.
Pregătirea pentru a face parenting cu UNUL, când e și al DOILEA lipit de tine, iar tu ești singură cu amândoi.
Dacă sunteți curioși ce mi-aș spune acum, la un an și 4 luni distanță de momentul în care din 3 am devenit 4, am câteva rânduri pentru voi – și sunt curioasă dacă mamele de 2 sau mai mulți copii vor fi de acord cu mine, aștept să îmi scrieți.
Nu mi se părea greu să aștept răbdătoare să treacă un tantrum răsunător, o criză de furie din aia cu lovituri și tăvălituri, și să îmi mențin calmul și echilibrul, dar mi s-a părut FOARTE greu să trec prin același tip de tantrum când cu un braț trebuia să țin un bebeluș mic care dormea sau sugea la sân în timpul acesta. Pentru a înțelege un pic situația, dacă aveți un singur copil, încercați să navigați un tantrum de-al lui cu mâna stângă în permanență la spate, fără să o folosiți deloc. Eventual legați de ea și un săculeț cu cartofi de 4 kilograme.
Nu mi se părea greu să spun ”Sunt aici, poți să plângi cât vrei în brațele mele, sunt aici iubirea mea” și apoi să primesc, ca o armură, toate lacrimile, urletele și jalea, dar mi s-a părut FOARTE greu să am aceeași răbdare și căldură când tocmai adormisem un bebeluș de 4 luni care trebuia să rămână totuși adormit, deci să nu audă pe lângă el răcnete răsunătoare. Adică da, bine bine, ”Sunt aici, poți să plângi cât vrei în brațele mele, dar oare ai putea totuși să plângi mai încet așa? Cu vreo 40 de decibeli mai încet te rog?”…
Nu mi se părea greu să îi conțin emoțiile puternice, dar mi s-a părut FOARTE greu să i le conțin atunci când și sora lui începea să plângă în același timp, și amândoi se înghesuiau urlând în brațele mele. Pentru a înțelege un pic situația, dacă aveți un singur copil, încercați să navigați un tantrum de-al lui dând drumul TARE la radio lângă voi, și să-i vorbiți calm, liniștit și echilibrat în timp ce aveți urechea stângă lipită de boxa respectivului radio.
Nu mi se părea greu să îi opresc comportamentele nepotrivite (știți voi, ca la carte, ”nu te las să lovești, îți voi ține mânuțele ca să nu lovești, sunt aici pentru tine…”) dar mi s-a părut FOARTE greu să i le opresc când cu coada ochiului o vedeam pe Zuzi alpinista cățărându-se fără frică pe scara de la patul suprapus sau încercând să se arunce în veceu. ”Nu te las să lovești, ba te cam las, că sor-ta aterizează în cap în următoarea secundă și trebuie să o prind”.
Nu vreau să vă sperii, pentru că lucrurile acestea toate se învață. Cândva, cumva, în viața cu 2 copii îți mai crește o mână, ți se mai formează un picior (că inima oricum ți se dublase încă de la a doua naștere), un al șaptelea simț, urechile devin super-stereo, coada ochiului capătă abilități supranaturale, mușchii se dublează, cumva, cumva, reușești să conții cu o mână și să mângâi cu cealaltă, să spui ”Știu, înțeleg…” unuia în timp ce îi zici celuilalt ”Da, este un foarte frumos crocodil verde…”, dar mai ales să îi înveți pe amândoi răbdarea, altruismul, generozitatea, înțelegerea, deși primul a trăit atâția ani într-o lume care se învârtea doar în jurul său, iar al doilea nu va trăi nicidoată, de fapt, în acea lume.
