Copilul Meu

Am fost generația ”Treci la colț dacă nu ești cuminte!”

Am fost generația ”Treci la colț dacă nu ești cuminte!”
Generația ”Ar trebui să-ți fie rușine, nesimțitule!”
Generația ”Cât stai sub acoperișul meu, o să faci ce-ți zic eu, că dacă nu…”
Generația ”Eu te-am făcut, eu te omor!”
Generația ”Treci în camera ta, ca nu vreau să te văd în fața ochilor!”

Și atunci e de mirare că am devenit o generație de adulți nesiguri pe noi, complexați și anxioși? E de mirare că am devenit o generație de people pleasers incapabili să spună ”nu”? Oare n-ar fi bine ca toate acestea să se oprească odată cu noi? Și să nu treacă, iar, la generația următoare?

M-am gândit mult la cuvântul ”cuminte” zilele acestea, mai ales că tocmai a fost 1 iunie și am văzut o mulțime de discuții pe grupuri și forumuri cu părinți întristați (sau indignați) că ai lor copii n-au fost cuminți de 1 iunie și au băgat în program 2 tantrumuri, un meltdown și 5 reprize de ”Nu vreaaau!”, deși, ce mici nerecunoscători, programul era atent gândit cu un drum la Gașca Zurli, unul la teatrul pentru copii, trei prin parcuri și târguri, vizite, petreceri și mese la terasă (between you and me, când umpli până la refuz programul unui copil mic de 1 iunie, niște clacări și crize de plâns are bound to happen, rar am văzut o suprastimulare mai mare pentru copii decât la unele evenimente organizate de acest 1 iunie prin oraș…)

Dar hai să ne oprim și să ne întrebăm:

Oare ne este greu să le acceptăm crizele de furie tocmai pentru că nimeni nu ni le accepta pe ale noastre?
Oare ne este greu să răbdăm când cel mic are un tantrum furtunos tocmai pentru că nimeni nu a avut răbdare cu al nostru?
Oare ne este greu să acceptăm emoțiile mari ale copiilor și le numim ”alint” tocmai pentru că noi eram considerați ”alintați” de fiecare dată când pierdeam controlul
Oare ne este greu să fim priviți de alți părinți în timp ce copilul nostru se tăvălește pe jos tocmai pentru că am auzit prea des, în copilărie, de la proprii părinți, câte un ”Mă faci de râs în public, vezi tu acasă!”, din ăla scrâșnit printre dinți?

Și dacă ne dăm seama de toate aceste lucruri, oare putem decide că a venit momentul să schimbăm ceva? Să îi înțelegem pe ai noștri pentru că atât au putut, atât au știut, dar să încheiem totuși trauma prin care a trecut generația noastră și să nu o târșâim după noi în generația acestor copii care ar putea crește diferit? Pentru că eu așa m-aș bucura de un viitor în care puștii aștia mici să fie niște adulți încrezători, necomplexați, care să știe să zică ”Nu”, care să nu aibă amintiri cu abuz, care să fie îndrăzneți și buni, empatici și curajoși, independeți autentic, nu forțat.

Tag-uri:

Câteva comentarii

  1. Referat la subiect, îi dau pace…
    Referitor la 1 iunie. Problema îi că toți se chinuie să facă „ceva”; au fost evenimente la supermarketuri, catedrala, parcuri și cine mai știe. Nu am vrut să stresam copilul (a se citi mă-sa copilului, că urăsc din tot sufletul ideea de aglomerație și circ public) și nu am participat la niciun eveniment. Am dus copilul la bunici. A fost destul pentru el. Pe viitor nu știu cum vom proceda, dar planul e să îl ducem măcar la evenimente plătite unde nu vine tot orașul pentru un balon gratuit (da, da nu mă gândesc că unii nu își permit un balon; spoiler alert: își permit, dar preferă să bifeze evenimente și nervi ulteriori)

    1. Mare dreptate ai. Sa stii ca nici noi nu am facut mare lucru de 1 iunie. Am mers la o terasa, am mancat niste paste acolo, ne-am jucat la locul lor de joaca – era ceva mai retrasa si cu foarte putini oameni, cam 5-6 mese erau ocupate. Fata de urgia care era in parc, a fost perrrrfect!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *