Ne era bine acum o lună. Ieșeam afară când voiam, unde voiam și cu cine voiam, ne plimbam ore în șir prin parc cu căruciorul sau cu bebelușul picotind în marsupiu, scrollam prin Stories ca să vedem poze cu tarte, brioșe, copii și creme de față cruelty-free și ne opream la chioșcul din colț pentru o cafea cu lapte fierbinte și o plăcintă cu brânză aburindă. Ne era bine – și o să ne mai fie bine, cândva, nu acum.
Ne era bine de Crăciun. Ne îmbrăcam frumos, în pulovere asortate cu reni și brazi, mergeam să facem ședințe foto tematice cu toată familia, ne hăhăiam lângă un șemineu care nu era al nostru, dar nu conta, ne întâlneam cu prietenii la câte un vin fiert cu scorțișoară, așteptam la aeroport frați și nepoți care veneau din străinătate cu ciocolată bună, belgiană și biscuiți cu unt englezești. Ne era bine – și o să ne mai fie bine, cândva, nu acum.
Ne era bine și prin ianuarie. Picoteam în metrou până la muncă, unde ne strângeam afară, pe balcon pentru prima cafea a zilei. Povesteam cum a fost în concediu, ce ne mai fac copiii când nu ne pun creierii pe bigudiuri, mai împărțeam niște cozonac trimis de mama, auzi, mai mănânci din covrigul ăla sau mi-l dai mie, hai dă-mi și mie să rup un pic din el, ai văzut cum s-a îmbrăcat iar Mihaela, cred că cizmele ălea au costat-o jumătate din salariu, ieri am făcut pentru prima oară lasagna, hai că nu se face greu, îți dau și ție rețeta, uite aici un podcast fain pe care l-am descoperit, ați văzut ultimul newsletter DOR? Ne era bine – și o să ne mai fie bine, cândva, dar nu acum.
Ne era bine vara trecută. Mergeam în Grecia prin iunie și la 2 Mai prin septembrie, leneveam pe plajă citind sau alergând nițel cocoșați după toddleri care își exersau mersul printre scoici și raci mărunți, ne mâncam propria greutate în dovlecei prăjiți cu sos de usturoi și punctam câte 3 înghețate cu fistic pe zi. Sau rămâneam în Bucureștiul prăfuit dacă nu aveam prea mulți bani, făceam plimbări lungi, ne opream în grădini de vară pentru limonadă sau vin roze, făceam plajă la ștrand sau în curtea vreunui amic. Ne era bine – și o să ne mai fie bine, cândva, dar nu acum.
Ne era bine și când eram triști. Puteam să dăm un telefon unui prieten ca să mergem la alergat împreună, să povestim la o cafea caldă sau la 3-4-5-6 pahare de vin rece, să ne vărsăm nervii, lacrimile și mucii pe umărul lor, să ne îmbrățișăm strâns și să simțim că nu suntem singuri, că ne e mai bine, că va trece și vor veni vremuri mai bune. Puteam să ne pilim nițel, să râdem în hohote nițel mai mult, să ajungem acasă nițel după miezul nopții și să ne simțim nițel mai optimiști după aceea.
Ne era bine. Și o să ne mai fie bine, cândva, nu acum. Dar nu o să mai fim niciodată la fel.
Sper, din tot sufletul, că nu o să mai fim niciodată la fel.
Sper că nu va mai trebui să aud niciodată prieteni, amici, colegi de serviciu sau rude spunând cu nepăsare și un pic de plictiseală ”Nu știu mă, nu mă interesează, eu sunt apolitic, nu mă bag”. De fapt, sper să nu mai aud cuvântul ”apolitic” niciodată printre cunoștințele mele. În România zilelor noastre, nu avem luxul de a nu ne interesa politica.
Sper că nu va mai trebui să ne convingem unii pe alții să ieșim la vot – sau să ascultăm iar scuze de tipul ”Nu am mers pentru că era prea cald / prea frig / ploua / aveam o nuntă / nu aveam cu cine să las copiii / oricum nu contează ce votez eu”. Știu, întotdeauna ne găsim mai ușor motive să nu ieșim la vot decât să ieșim la vot, dar hai să ne gândim la faptul că, în 2016, PSD a obținut un scor istoric la alegerile parlamentare, în urma unei rate mari de absenteism. În România zilelor noastre, când atât de multe trebuie reparate, nu avem privilegiul de a lipsi de la vot.
Sper că o să încercăm, din ce în ce mai mult, să ne dezvoltăm gândirea critică, să ne punem mereu întrebări, să nu luăm de bun tot ce citim online, să nu mai încurajăm delirul de pseudoștiință care curge prin multe grupuri de părinți de pe Facebook și multe site-uri obscure. Că o să ne luăm informațiile atent, rațional, filtrând senzaționalismele. Că nu o să picăm în plasa fake news-ului și a can-can-ului. În România zilelor noastre, nu ne permitem să fim naivi.
Sper că micii întreprinzători, antreprenori, influenceri, bloggeri, artizani, micile companii de sufragerie (cum de altfel este și a noastră) nu o să mai facă tot posibilul să evite plata impozitelor și a taxelor către stat, că nu o să mai muncească la negru, că nu o să mai vândă pâine, mărgele, jucărioare, haine, lumânări, cărțulii și bijuterii fără bon fiscal. Fentarea asta a statului duce la niște sume uriașe care nu intră în sistem. O să spuneți că nu ar reuși micii antreprenori să dea la stat cât reușesc ei, politicienii, să ne fure pe toți, și poate că așa este, dar hai să ne facem noi partea noastră. În România zilelor noastre, nu trebuie să avem inconștiența de a fenta impozitele.
Sper că o să renunțăm la creditul pe care îl oferim tuturor șarlatanilor care ne îmbie să dăm deoparte știința și să mergem pe mâna lor, o mână șmecheră care ne vinde homeopate, uleiuri esențiale, cristale încărcate la lună și stele, coliere de chihlimbar pentru bebeluși, brățări care feresc de deochi, terapii nedemonstrate științific, suplimente care nu suplimentează nimic și leacuri care te lecuiesc doar de banii din portofel. Sunt zeci de influenceri care promit sănătate și tonus efervescent, în timp ce discreditează medicina și îi păcălesc pe mulți naivi să le îngroașe conturile. În România zilelor noastre, nu ne permitem să aruncăm cu salariul în acești șarlatani.
Și sper că o să fim, de acum înainte, din ce în ce mai vocali. Că vom reclama ceea ce este greșit, strâmb și prost, ilegal și imoral. Că vom trage semnale de alarmă, vom suna la Protecția Consumatorului, Poliție, Garda Financiară și Primărie de câte ori va fi nevoie. Că vom fi, fiecare dintre noi, un mic whistleblower atunci când va fi cazul. Pentru că, în România zilelor noastre, nu ne mai permitem să tăcem, să trecem mai departe, să băgăm sub preș și apoi să uităm.
