Am observat ceva și mă roade, oameni buni. De multe ori, în postările de pe grupurile de suport pentru părinți în care mamele povestesc problema X a bebelușului lor, căutând ajutor și, evident, suport, că doar de aia scriu acolo, ele simt nevoia să adauge următorul lucru: „Vă rog, dacă bebelușul vostru NU a avut problema pe care o are al meu, nu comentați ca să vă lăudați cu asta”. În diverse formulări, evident, dar ideea acelor mame e aceeași: te rog nu îmi spune ce super-califragilistic este bebelușul tău și cum el nu a avut niciodată problema bebelușului meu, pentru că acest lucru NU MĂ AJUTĂ DELOC.
Și cred că asta, din păcate, spune multe despre nivelul nostru de empatie, ca mame.
Studiu de Caz #1: Mămica stresată pentru că bebelușul ei proaspăt diversificat nu mănâncă.
Copleșită de informații, confuză, săturată de atâția morcovi și dovlecei puși la fiert sau la abur și oricum extrem-de-buimacă de la lipsa de somn – pentru că poate bebelușul suge de 7 ori pe noapte sau îi iese un dinte și asta îl face tare irascibil – mămica aflată la primul bebe simte cum încet-încet își pierde răbdarea cu această odioasă diversificare, cu fiecare linguriță plină dusă către buzele strâns lipite ale bebelușului. Sau poate a mers pe autodiversificare și are mici infarcturi de fiecare dată când cel mic face câte un gag cu broccoli, apoi îl scuipă pe pereți. Adăugați aici niște exasperare provocată de un castron plin cu piure pe care bebelache îl proiectează pe parchet sau niște bastonașe de morcovi pe care le privește cu o scârbă supremă și gata, aveți imaginea completă a mamei care intră pe un grup de suport ca să ceară un sfat, să capete niște validare, să-și verse of-ul cu al său exasperat ”Help, mămici, bebe nu mănâcă iar eu mă urc pe pereți, ce să fac?!?”
Și aici intră în scenă tipologia de mamă pe care eu o numesc ”Nu știu ce să-ți spun, al meu…”. Această mămică, departe de a da un sfat pertinent, o idee salvatoare, o poveste similară din experiența proprie sau măcar o îmbrățișare virtuală, comentează cam așa:
”Nu știu ce să-ți spun, al meu a mâncat tot din prima, mamă-mamă, se băteau turcii la gura lui, și acum, la 2 ani e la fel – iubește morcovii și broccoli și se dă în vânt după bame!”
sau: ”Nu știu ce să-ți spun, al meu niciodată n-a refuzat mâncarea, îmi amintesc că la începtul diversificării înfuleca câte două boluri de terci la o masă, hai să-ți arăt o poză cu el după niște ovăz cu afine!”
sau: ”Nu știu ce să-ți spun, al meu întotdeauna a vrut porție suplimentară, ba chiar se întindea după mâncarea din farfuria mea, orice îi găteam era mare hit!”
Studiu de Caz #2: Mămica obosită care nu a mai legat două ore de somn de când era gravidă în luna a noua.
Nu mai știe dacă e marți, vineri sau aprilie, a băut deja trei cafele și e doar ora 10 dimineața, își pune cheile de la mașină în frigider, biscuiții în mașina de spălat și telefonul în cuptor. Era obosită acum 5 luni, astăzi este deja pe jumătate în comă și ar da orice să lege – nu o noapte întreagă de somn, ci măcar 4 ore, atât, hai și 3 ore jumate, tot e mai bine decât cele 110 minute pe care reușește să le doarmă de obicei înainte ca pruncul să îi dea din nou trezirea. A dat vina pe dinți, pusee, salturi mentale, pe bormașina vecinului și pe alarma de la magazinul din colț, care pornește din oră în oră, în fiecare noapte. Probabil că multe dintre voi vă regăsiți în această mămică, iar eu vă îmbrățișez virtual pe toate. După încă o noapte grea, prinde curaj să ceară un sfat online. ”Help, mămici, când oare o să doarmă bebe legat mai mult de două ore? Simt că o iau pe câmpii aici, oare o să îmi dispară cearcănele vreodată?”
Aaaaați ghicit, intră în scenă din nou mămica ”Nu știu ce să-ți spun, al meu…”, care în loc să treacă și peste această postare, trebuie musai să răspundă:
”Nu știu ce să-ți spun, al meu a dormit din prima toată noaptea, se culca la ora 20 și se trezea la ora 7, chiar mă gândeam că doarme prea mult…”
sau: ”Nu știu ce să-ți spun, al meu nu mai suge în timpul nopții de la 3 luni, vrea lapte la culcare și apoi dimineața, între timp n-avem treabă cu el!”
sau: ”Nu știu ce să-ți spun, al meu mă lasă să dorm, azi de dimineață chiar s-a trezit la ora 9, am avut timp să și îmi beau cafeaua, să fac și yoga, să citesc și vreo 30 de pagini din ”Prietena mea genială””.
Chiar, de ce facem asta? De ce dacă o mamă povestește că e stresată pentru că bebelușul ei nu mănâncă, unele dintre noi aleg să comenteze spunând că Gigel al lor a mâncat mereu, tot, ba chiar a mai cerut o porție și apoi a ronțăit și farfuria și fața de masă? De ce dacă o mamă întreabă cum să își determine soțul să fie mai implicat, unele dintre noi povestesc doar despre cum bărbații lor s-au implicat instant, din prima, ba chiar au și alăptat din cand în cand? La ce ajută aceste comentarii?
Hai să ne întrebăm mereu, înainte să vorbim: ce vreau eu să spun acum, este util? Este folositor? Ajut cu ceva? Oare e chiar adevărat? Măcar fac o glumă ca să detensionez atmosfera, dacă nu știu ce altceva să zic? Nu? Atunci, nu mai bine tac de data asta?
