Am făcut cezariană la cald, de nevoie, nu de voie, a fost minunată și împlinitoare, și nu mi-am dat seama decât ceva mai târziu că, potrivit standardelor și așteptărilor societății, ar fi trebuit să regret, să mă blamez, să-mi pun cenușă în cap, să intru eventual nițel în depresie și să îmi fie rușine de decizia luată. O s-o mai zic așadar odată: am făcut cezariană, a fost grozav și nu mi-e deloc rușine că am gândurile acestea, trei ani și ceva mai târziu, când mă pregătesc pentru a doua cezariană din viața mea (și, sper eu, nu ultima, că doar am mame aici în comunitate care tocmai au bifat a patra cezariană, bravo fetelor, sunteți foarte tari!).
Da, am o problemă cu faptul că ar trebui să existe mai multă educație și informare despre naștere în România, pentru ca femeile să poată lua decizii informate și asumate – dar în același timp am o problemă și cu tot corul de voci care își caută validarea în nașterea naturală, invalidând și aruncând cu noroi în toate cele care n-au putut, n-au reușit s-au n-au vrut asta, împingându-le sistematic spre depresie, singurătate, inadecvare, rușine, umilință.
Da, am o problemă cu faptul că procentul cezarienelor din România este foarte, foarte mare – dar am o problemă și cu opinia publică, care pune treaba asta pe umerii mamelor, de parcă atunci când vrei să naști natural și o echipă întreagă de medici vrea să te convingă de contrariu, e simplu să spui ”Lasă că știu eu mai bine, doctore, pleacă de aici cu bisturiul ăla, îmi asum eu responsabilitatea, chiar dacă n-am 11 ani de medicină, ca tine!”
Da, am o problemă cu faptul că cezarienele au devenit o industrie – dar am o problemă și cu presiunea care se pune pe mame să nască natural, eventual fără epidurală și cu zero medicație, când pentru unele treaba asta este posibilă, perfect, bravo lor, dar pe altele îndărătnicia asta le duce în mormânt, uneori cu tot cu bebeluș.
Da, am o problemă cu faptul că de multe ori, nașterea nu ne aparține (nici până în ziua de astăzi nu știu, SINCER; dacă în cazul meu nașterea naturală ar fi fost posibilă totuși sau nu, probabil nu voi ști niciodată) – dar am o problemă și cu cei care hulesc mamele care decid să facă cezariană pentru că așa vor ele, pentru că așa simt, pentru că asta este decizia lor, pentru că asta este dorința lor informată, chiar dacă n-au niciun motiv medical pertinent pentru a face asta.
Am vrut să nasc natural, promovez nașterea naturală și le aplaud pe toate cele care au vrut și au reușit acest lucru, sunteți grozave, DAR:
Cezariana nu te face mai puțin mamă. Cezariana nu te face să-ți iubești mai puțin copilul. Cezariana nu îl face pe copil să fie mai puțin atașat de tine. Cezariana nu este doar o operație. Cezariana nu este varianta mai simplă.
Cezariana este, și ea, o naștere. Mamele care au născut prin cezariană sunt și ele grozave. Iar eu mă mândresc cu a mea (chiar dacă inițial nu am dorit-o), pentru că m-a făcut ceea ce sunt astăzi: o mamă sănătoasă și vie a unui copil sănătos și viu.
Și acum, aștept să văd ce altă mamă perfectă, care a născut vaginal, îmi dă block pentru aceste gânduri prea tolerante față de cezariană și, în general, îmi dă block pentru că (ce rușine!) nu mi-e rușine cu cezariana mea și nu încerc să o justific în fel și chip!
Pentru că, vedeți voi, eroinele mele care ați născut vaginal și eroinele mele care ați născut prin cezariană, eu chiar cred că adevărata maturitate și empatie apare atunci când știi că tu, mamă care ai născut vaginal, poți coexista cu ea, mamă care a născut prin cezariană, și câ amândouă sunteți mame puternice, grozave, care își iubesc copiii și care îi cresc cu dragoste și respect. Nu despre asta este, de fapt, vorba? Nu asta vrem, de fapt, toate?
PS. Oricum, credeți-mă, la 3 ani, și copilul celei care a născut vaginal, și copilul celei care a născut prin cezariană, vor face un tantrum uriaș în parc, după ce au cules de pe jos un rahat și au aruncat cu nisip în capul altuia. Iar pe la 13 ani, ambii copiii vor trânti ușa la cameră MĂCAR o dată pe lună, urlând ”Nimeni nu mă înțelege în casa asta!”
