Hai să nu mai punem mâna pe copii necunoscuți pe stradă, să îi mângâiem, să le aranjăm hainele, să îi gâdilăm și să ne supărăm dacă acest lucru îi deranjează vizibil

Un articol despre consimțământ pe care îl scriu la vreo două săptămâni după ce s-au întâmplat cele de mai jos. Am vrut să scriu cu calm și echilibru, nu cu draci și supărare, nu enervată, ci calculată. Pentru că e o situație care se întâmplă prea des copiilor noștri – care ni s-a întâmplat și nouă, tot prea des, când eram mici. Și care ar fi cazul să nu se mai întâmple.

Într-o dimineață de sâmbătă mă plimbam cu Mircea prin cartier. Ne oprisem lângă un gard viu cu floricele mov, Mircul se dăduse jos de pe bicicletă și avea treburi de toddler, adică insista să miroasă și să mângâie fiecare floare în parte, strigând ca pe stadion ”Dar ce frumoasă eeee! Ce drăguță și pufoasă!”, când s-a apropiat de noi o doamnă în vârstă, necunoscută, dar prietenoasă, cu un zâmbet larg pe buze. S-a oprit lângă noi, ne-a salutat, i-a admirat lui Mircea pălăria, tricoul roz și părul lung, m-a întrebat de vreo 3-4 ori dacă este sau nu fată (”Sigur nu e fată?” – ”Doamnă, nu știu ce să vă spun, poate am greșit toți timp de 2 ani și jumătate, haideți că mai verific o dată când ajung acasă”), după care a decis sigură pe ea să îi aranjeze pălăria lui Mircea mai bine pe cap.

– Ia să îți pun eu pălăria asta mai bine!, a spus doamna, cu mâinile trăgând deja de borurile pălăriei în toate părțile, chestie care lui Mircea evident nu i-a plăcut, pentru că a săgetat-o cu privirea.

– Doamnă, vă mulțumesc, dar vă rog lăsați-i pălăria, nu îi place să pună mâna pe el persoanele necunoscute, am intervenit eu, îndepărtându-l ușor pe băiețel și trăgându-l mai înspre mine.

– Ei, da, da, dar îi stă strâmb, uitați-vă, trebuie să stea frumos, mă ignoră complet doamna respectivă, și țop din nou cu mâinile în capul lui fii-miu, trăgând de borurile pălăriei în toate părțile.

– Mami, doamna nu îmi place, se apropie prea repede și prea vine așa lângă noi și nu îmi place! îmi spune și Mircul prinzându-se de piciorul meu – este o treabă pe care am remarcat-o de mult la el, nu îi place când oamenii necunoscuți intră prea rapid în zona lui intimă și îl ating brusc, de fiecare dată îmi semnalează asta cu foarte mult disconfort.

– Doamnă, vă rog frumos să luați mâna de pe el, îi spun eu calm, efectiv luându-i degetele de pe pălăria lui și îndepărtându-le cu blândețe, și apoi punând o mână pavăză între ea și copilul meu. Nu îi place să pună oamenii străini mâna pe el, oameni pe care nu i-a văzut niciodată, vă rog să înțelegeți asta. În faza asta încă eram calmă și îi zâmbeam, mă gândeam că înțelege de vorbă bună.

– Ei, na, dar nu se poate așa ceva, trebuie să învețe să ne lase și pe noi să interacționăm, ce avea dacă i-am pus mâna pe pălărie?! 

Am simțit brusc cum mi se urcă în cap tot sângele de copil care a fost ciupit de obraji, gîdilat, mângâiat pe cap, pe spate și bătut prietnește pe fund de toate doamnele în vârstă din cartier, tras de codițe sau de bentiță, pus să recite poezii sau tabla înmulțirii, să denumească culori și să spună răspundă obsesiv la întrebarea: ”Pe cine iubești mai mult? Pe mama sau pe tata?” I-am răspuns cu calm, nu știu de unde l-am adunat – de fapt, știu de unde, mi-am propus de mult să fiu un exemplu pentru Mircea în ceea ce privește gestionarea cu echilibru a conflictelor, dar jur că îmi venea să o trimit undeva la origini.

– Nu, doamnă, nu trebuie să învețe să lase oameni necunoscuți să pună mâna pe el pe stradă doar așa, pentru că au chef, și eventual să stea docil și să și zâmbească în timp ce aceștia îl mângâie și îi aranjează hainele. Nu vă gândiți puțin la ce înseamnă asta? De ce să-l învăț să accepte orice mângâiere de la un străin pe care nu l-a văzut niciodată în viața lui?

La care, vă rog să mă credeți, doamna care se pare că nu înțelesese nimic îmi aruncă un ”Offff, tot strâmbă stă pălăria aia” și se apleacă din nou la Mircea să i-o aranjeze pe cap.

Moment în care, voi fi onestă, Mircea a strigat ”Nu!” și i-a tras un picior în sacoșă.

Moment în care, voi fi la fel de onestă, doamna s-a enervat și i-a spus un ”Vaaai, ce rușine! E mare rușine! Să îți fie rușine! Ești un nerușinat!”

Pentru că Mircea deja începuse să plângă, am ignorat-o complet pe doamnă, m-am așezat la nivelul lui și i-am spus: ”Puiule, nu a fost ok că ai lovit. Nu lovim pe nimeni, niciodată. Rezolvăm altfel problemele și emoțiile pe care le avem. Nu a fost în regulă că ai lovit. Dar am văzut că ai făcut asta pentru că doamna tot punea mâna pe tine și tu nu știai ce să faci. Nici ea nu a procedat corect. Nimeni nu are voie să pună mâna pe tine dacă tu nu vrei. Nu e nicio rușine aici, absolut nicio rușine. Tu acum înveți să te comporți și știu că îți este greu.”

Apoi m-am ridicat și i-am spus doamnei, calm:

– Ne pare rău că Mircea a dat cu piciorul în punga dumneavoastră. Nu a fost bine că a lovit. Dar vă rog frumos să vă îndepărtați și să nu mai puneți mâna pe el, mai ales că și eu, și el v-am rugat în repetate rânduri. Nu mai puneți mâna pe copii necunoscuți care vă explică clar că nu vor asta. 

Doamna a plecat bodogănind, mai mormăind printre dinți câte un ”rușine, niște nerușinați” și ”doar îi aranjam pălăria” și ”copiii trebuie crescuți cu respect”.

Pentru că știu că o să mă întrebe multă lume de ce nu am plecat pur și simplu, toate cele de mai sus s-au întâmplat în sub un minut, foarte repede – și nu credeam că doamna va insista să tot pună mâna pe Mircea în repetate rânduri. De altfel, voiam să rezolv situația, nu să îi dau impresia lui Mircea că de fiecare dată când un om necunoscut se apropie de noi, trebuie să ne luăm toate catrafusele și să plecăm repede – pentru că unele întâlniri cu adulții care ne opresc pe stradă sunt simpatice foc. Așa că dacă ați ajuns până aici, sunt câteva lucruri pe care aș vrea să le scriu despre copiii noștri, corpurile lor și interacțiunea cu străinii:

1. Copiii ar trebui să fie stăpâni pe corpurile lor și să fie lăsați să decidă cine și în ce fel poate să pună mâna pe ei, să îi mângâie, să îi pupe, să îi îmbrățișeze. Evident, sunt excepții de la regulă, noi l-am învățat pe Mircea că noi, părinții, bunicul și educatoarele lui îl vom ajuta încă să se îmbrace, să se spele și să meargă la toaletă sau să își pună scutecelul, l-am învățat că și domnul doctor îl va atinge în timpul consultației la care mama sau tata participă, dar că în rest nu trebuie să accepte nicio mângâiere pe care nu și-o dorește. Este propriul lui corp.

2. Copiii nu ar trebui să fie rușinați pentru decizia lor de a nu interacționa fizic cu un adult (mai ales unul necunoscut, pe care l-a văzut pentru prima oară în viața lui). Dacă copiii spun că nu vor să fie atinși de acea persoană, haideți să respectăm decizia lor de a nu fi atinși. Este propriul lor corp.

3. Haideți să ne gândim puțin la ce înseamnă, mai exact, să obligăm un copil să interacționeze fizic cu un adult necunoscut (sau cunoscut) cu care acel copil nu vrea să interacționeze – poate nu vrea să fie atins de el, să fie pupat, îmbrățișat, ciupit, mângâiat, luat în brațe. Înseamnă că noi, de fapt, îi transmitem acelui copil ”Hei, piticule, ceea ce vrei tu nu contează, deciziile în privința propriului corp NU te privesc, tu să stai acolo liniștit și să lași adulții să facă ce vor cu corpul tău pentru ca așa trebuie și așa e bine”. Înseamnă că noi îi transmitem că orice atingere este permisă (chiar dacă el simte că nu vrea asta), că orice comandă trebuie executată (chiar dacă el nu vrea să recite poezia sau cântecelul). Înseamnă că deschidem calea către un copil orientat spre mulțumirea celor din jur, un people pleaser, un om care va ignora semnalele propriului corp și care va considera că trebuie să accepte și să aprobe orice atingere nedorită. 

4. Atunci când le respectăm copiilor alegerile și dreptul de a spune ”Nu” le oferim o lecție însemnată despre consimțământ, respect și limite personale – ceea ce îi va transforma în adulți încrezători, echilibrați, care vor evita relațiilor toxice și abuzive, fie ele în viața personală sau profesională, și care vor ști că nu trebuie să facă ceva care le este inconfortabil sau care este împotriva voinței lor, doar ca să facă pe plac altor persoane.

Acasă am discutat cu Mircea despre ce s-a întâmplat, i-am explicat din nou regula noastră (”Nu lovim pe nimeni, orice ar fi. Nu lovim, nu batem, nu dăm cu piciorul”), dar i-am spus și că doamna nu a procedat corect, că nu ar fi trebuit să pună mâna pe el mai ales că îi explicasem foarte clar acest lucru. Am repetat exercițiile pe care le tot facem pentru când simte că vine peste el furia cea mare și i-am spus că dacă cineva îl atinge într-un fel pe care el nu-l vrea, să spună tare ”Stop, nu vreau!” și dacă persoana respectivă nu îl ascultă să vină repede după mine, după tatăl lui, bunicul lui sau după educatoarele lui de la grădiniță.

 Aș vrea să îmi povestiți experiențele voastre legate de consimțământ, atât cele de acum, cât și cele din propria copilărie, dacă vi le mai amintiți.