Cum mă împart între copii?

Răspunsul simplu și firesc pe care l-am primit la cursul de formare în parenting pe care îl urmez când am întrebat despre rivalitate între frați, gelozie între frați și cum să mă împart între cei doi copii pe care îi am, când amândoi au nevoie de mine în același timp.

 

Mi-a scris o mamă în weekend că uneori are impresia că toate cărțile de parenting pe care le citește sunt scrise de oameni care nu au copii. Sau care au copii, însă doar unul singur. La fel și consilierii parentali, la fel și sfaturile pe care le vede postate în online. Parcă toate vin dinspre oameni fără copii sau care încă au doar unul singur, îmi scria mama respectivă, care are un băiat de 4 ani și a născut o fetiță acum 10 săptămâni. Și mi-am dat seama că și eu mă loveam de aceeași impresie în primele luni după nașterea Zeinei. 

”Cătălina, citesc acele cărți, mă uit la acele sfaturi, dar am devenit cinică și un pic sarcastică, pentru că toate par făcute pentru case cu un singur copil. Funcționau perfect atunci când îl aveam doar pe cel mare. Eram mândră de mine, eram Mama și Tatăl parentingului cu blândețe când aveam un singur copil. Dar spune-mi, când ai doi copii, ce face un copil atunci când tu faci parenting blând cu celălalt? Ce faci cu bebelușul atunci când, ca la carte, îi ții mânuțele fratelui mare cu blândețe și îi spui, calm, ”înțeleg că ești supărat, dar noi nu lovim niciodată!”. Ce faci cu fratele cel mare când este în mijlocul unui tantrum, iar bebelușul urlă din toți rărunchii pentru că îi e somn, foame sau îl chinuie colicii?!” 

Am trecut și eu prin fix aceleași întrebări puse cu mult necaz și multă frustrare în primele luni pe care le-am petrecut în formula de 4 – și mi-am dat seama că, la fel cum atunci când nu aveam copii, nu înțelegeam NIMIC din ce înseamnă viața de mamă, vă spun sincer: când aveam un singur copil, nu înțelegeam NIMIC din ce înseamnă dinamica și gestionarea unei case în care trăiesc doi copii. Credeam că știu și, de fapt, nu știam. Credeam că sunt pregătită și, de fapt, nu eram. Vorba mămicii, eram Mama și Tatăl Parentingului cu Blândețe atunci când aveam luxul de a-l pune în practică cu un singur copil.

M-a șocat și tulburat foarte tare atunci, în primele luni cu Zeni, să îmi dau seama că răbdarea și calmul pe care mă mândream că le aduc în relația cu Mircea vor ajunge să dispară uneori în 0.25 de secunde, alungate de frustrarea că… nu mă pot împarte. 

Când ai un singur copil și acel copil are un comportament nepotrivit, de exemplu, poți să intervii imediat, să îl cuprinzi, să te așezi jos în fața lui, să îl privești în ochi, să îi vorbești calm și cald și ferm, să fii acolo instant ca să validezi emoția și să corectezi comportamentul.

Când ai doi copiii și cel mare are un comportament nepotrivit, de exemplu, sau are un tantrum răsunător, sau are nevoie de tine și este vizibil supărat, în criză, în meltdown? Șocul meu a fost că… nu, uneori nu puteam să intervin imediat, să îl cuprind, să mă așez jos în fața lui, să îl privesc în ochi and so on, pentru că eram fix în mijlocul unui moment în care cel mic avea nevoie de mine (trebuia alăptat, schimbat, adormit, mutat din scoică în căruț, spălat pe față de broccoli și știți voi, lista poate continua).

”Și atunci ce fac?!” am întrebat eu un pic enervată, săptămâna trecută, la programul de formare în parenting pe care îl urmez pentru următoarele 18 luni. ”Pentru că da, educația cu blândețe funcționează perfect atunci când ai un singur copil, I should know, mergea totul brici, dar când ai doi? Ce face bebe cât tu îi vorbești ferm și blând toddlerului? Unde îl teleportez pe bebe cât timp îi validez emoțiile celui mare și îi opresc comportamentele nepotrivite? Unde e bebe cât toddlerul plânge în brațele mele?!? Spre care dintre ei mă îndrept?” (Am zis ”enervată”? Cred că eram mai degrabă isterică).

”Dacă cel mic nu este într-un pericol iminent, atunci te îndrepți înspre cel mare. Mereu înspre cel mare”, a fost răspunsul pe care l-am primit. ”Pentru că cel mare a pierdut un intreg Paradis la care nu se va mai putea întoarce niciodată. Cel mic nu a experimentat niciodată acel Paradis Pierdut al fratelui mare – pentru el, Paradisul este acum, aici, în formula asta de 4”.

”Cel mare trebuie să știe și să fie asigurat că dacă vine dinozaurul ăla mare pe cărare, Mama o să îl ia și pe el din fața lui, nu doar pe bebeluș. Și după ce va înțelege asta și va ȘTII asta, o să capete și răbdarea pe care acum nu o are când este pus pe locul 2”.

Știu că s-ar putea să nu vă placă treaba asta. La naiba, nici mie nu mi-a plăcut, căci na, sindicalistă cum mă știți, mereu am încercat să fac lucrurile între ei cât se poate de egale, să mă duc ba la unul prima oară, ba la celălalt, să le spun fiecăruia ”Acum mă duc la Mircea, el are nevoie de mine” sau ”Acum mă duc la Zeni, ea are nevoie de mine” (full disclosure, posibil să nu fi păstrat lucrurile atât de egale și să fi prioritizat bebelușa de mai multe ori). Dar mi-am mușcat limba și am înghițit în sec și timp de 10 zile, de la ultima oră de curs, m-am dus MEREU la Mircea prima oară atunci când avea nevoie de mine. Mereu. Fără excepție.

Pentru ca ieri să-l aud pe Mircea că-mi spune, cu un calm de om matur: ”Du-te la Zeni, mami, du-te și vezi ce are, eu sunt ok aici, te aștept să mai facem activități cu dinozauri. Du-te, du-te la Bebelă, eu nu mă supăr”.

Copiii noștri sunt mai înțelepți decât avem noi impresia. Și mai independenți decât am crede. Atunci când sunt SIGURI pe relația pe care o au cu noi.