Copilul nu mănâncă, ajutor!

Cum gestionăm mofturi la masă, nazuri la masă, refuzurile alimentare și ce strategii putem să aplicăm în cazul unui copil care nu vrea să mănânce, este picky-eater sau nu poate sta locului când vine ora mesei.

În fotografia de mai jos o puteți vedea pe Zeni cum molfăie fericită un sâmbure mare de mango pe care am lăsat bucăți întregi de pulpă dulce. Cam asta a fost reacția bebelușei mele de-a lungul întregii diversificări, pe care am început-o acum 5 luni.  ”Ceva nou, grozav, o să încerc!”. ”Habar n-am ce e, dar mai întâi mănânc și apoi îmi pun întrebări”. ”Un copan? Dă-l încoace!”. ”O varza de Bruxelles? Mănânc 10 din prima!”

Poate că dacă Zeni ar fi fost primul meu copil, aș fi fost una din acele mame cu nasul pe sus. ”Nu știu, dragă, copilul meu mănâncă tot!”. ”Nu știu ce tot faci greșit, A MEA mănâncă orice, din prima!”. ”Nu merge diversficarea? Nu știu ce să zic, la mine mănâncă zilnic din toate grupele alimentare, direct bucăți, cere supliment și adora bamele!”. Din fericire pentru nivelul meu de empatie și altruism, înainte de Zeni am diversficat un Mircea. Ahaha. Ahahahahahaha. Care, nu mă înțelegeți, a mâncat și mănâncă decent, dar la el totul a trebuit să fie cu răbdare, cu poveste și cu strategie. A trebuit să navighez prin refuzuri ferme și jelanii enervante. Prin mofturi și nazuri. Prin reticență la ingrediente sau texturi noi și printr-o precauție extremă legată de orice noutate la ora mesei, în general. Prin zile doar cu iaurt și mese doar cu aer. Așa că cele 10 sfaturi și idei de mai jos sunt testate și încercate, iar eu vin cu ele spre voi nu doar din cărți, ci din tranșeele diversificării. 

Iată 10 feluri de a-ți ajuta copilul atunci când te confrunți cu mofturi la masă și refuzuri alimentare – un articol scris, ca de obicei, la îndemnul Dodoli, un brand românesc și o afacere de familie de unde noi cumpărăm, de aproape 4 ani, vesela copiilor.

Mic anunț înainte să trecem la mofturi și nazuri: cei de la Dodoli ne oferă 12% OFF la orice produs de pe site-ul lor cu ajutorul voucherului SUNNY, așa că vă invit să profitați de prețurile acestea bune.

1. Oare chiar ai un bebeluș mofturos, sau pur și simplu are nevoie de timp ca să se adapteze la mâncarea solidă?

Aud deseori părinți în jurul meu gata să-și eticheteze bebelușii în funcție de comportamentul lor – bebeluși care, fie vorba între noi, de multe ori nici măcar n-au împlinit anul de când sunt pe lume. Cei care nu se ridică încă în picioare sunt ”leneși”, cei care plâng în brațele oamenilor străini sunt ”nesociabili”, cei care urlă când le smulgi ceva din mână sunt ”supărăcioși”, iar cei care nu dovedesc din prima un castron întreg de piure de morcovi la 3 zile după începerea diversificării sunt ”mofturoși”.

Adevărul este că trecerea la mâncarea solidă este un pas mare pentru bebeluși, care au trăit 6-7 luni de zile doar cu laptele matern sau laptele praf din biberon, cu același lichid zi de zi, la fiecare masă – oare de ce ne miră că unii dintre ei sunt sceptici, ezitanți sau pur și simplu dezinteresați atunci când brusc văd în față o grămăjoară de dovlecei, un piure de morcovi sau câteva felii groase de cartof dulce? Ceea ce noi numim ”mofturi” s-ar putea să fie doar un bebeluș care încă se obișnuiește cu mâncarea solidă din fața lui. Răbdare înainte de etichetare.

2. Oare copilului tău chiar nu-i place acea mâncare, sau pur și simplu are nevoie de mai multe expuneri la ingredientul respectiv?

Știam că unui bebeluș, de multe ori, trebuie să îi oferi un fel de mâncare în repetate rânduri până să îl accepte, așa că fix asta am făcut de-a lungul diversificării lui Mircea, calmi, fără nervi și fără să deznădăjduim (ei, hai; uneori ne și enervam în sinea noastră, când ne confruntam cu refuzul numărul 13 la același ingredient blestemat). Banană i-am dat de 7 ori și o privea cu o scârbă supremă – apoi a început să o devoreze de parcă ar fi fost Nutella. Din omletă extrăgea un centimetru pătrat cu o precizie extrem de enervantă pentru mine, și apoi nici nu mai voia să audă de ea – am încercat de 8 ori până a început să o mănânce cot la cot cu mine. Iaurtul, nici nu mai știu, cred că am încercat de peste 10 ori să îi dau și făcea o moacă încrețită de dispreț – țin minte că îi scriam unei prietene că na, bebelușul meu o fi SINGURUL din lume căruia chiar nu îi place iaurtul, csf, ncsf – acum ar mânca iaurt la toate cele trei mese și două gustări. Iar sos bolognez – cred că de vreo 6 ori am făcut până să vrea mai mult de o lingură. Acum mănâncă o farfurie întreagă. Ce voiam să vă spun este: porniți cu așteptări realiste, acceptați refuzul, fiți calmi, nu disperați. Tot ce puteți face este să îi puneți în față mâncare bună, sănătoasă, variată, iar și iar și să acceptați că la un moment dat va mânca. Poate nu azi, poate nu luna viitoare, dar va mânca. 

Aici chiar aveți un studiu foarte interesant de pe National Library of Medicine despre expunerea repetată a bebelușilor și toddlerilor la alimente, și legătura dintre această expunere și acceptarea respectivelor ingrediente. Refrenul primilor ani în care copilul mănâncă ar trebui să fie ”Expunere, expunere, expunere”.

Ah, mică confesiune: Mircea a început să mănânce mango luna trecută, după aproape 4 ani de expunere constantă. Caise a început să mănânce, pentru prima oară, acum o săptămână (la fel, după ce l-am expus timp de aproape 4 ani în fiecare vară, iar de fiecare dată a fost neinteresat). Sandvișuri a început să accepte anul acesta, după refuzuri constante și sistematice. Pizza încă nu mănâncă, din păcate, așa că în ceea ce privește pizza continuăm expunerea, Doamne ajută.

Reminder: cei de la Dodoli ne oferă 12% OFF la orice produs de pe site-ul lor cu ajutorul voucherului SUNNY, așa că vă invit să profitați de prețurile acestea bune.

”Eu eram forțată să termin tot din farfurie. Nu îmi mai aduc aminte multe mese în familie, desigur, dar creierul meu a decis să nu uite 2 momente. Copil fiind, mâncam mai încet, cred că e normal, nu? Cred că pe atunci încercam eu să tatonez terenul gusturilor diverse și să asimilez informația. Ei bine, am fost lăsată în bucătărie, pe întuneric, umilită și plângând că mănânc prea încet și că ei au terminat deja mâncarea. Al doilea moment a fost când, luând bucăți mici de mâncare, tatăl meu se enervase și îmi băga cu forța furculițe pline cu mâncare în gură. În fine, bine că restul momentelor a decis creierul meu să le uite. Acum, indiferent cât de foame îmi este sau cât de buna e mâncarea, trebuie să las mereu ceva în farfurie. Dar mereu. Cred că asta e forma mea de a mă răzvrăti. Și urăsc să mi se puna mâncare în farfurie de către altcineva.” (B.,o mamă din comunitate).

3. Oare copilul tău chiar nu vrea să mănânce, sau a observat că limitele voastre la masă sunt destul de flexibile și pot fi constant încălcate?

Cred că v-am obișnuit deja, în familia noastră funcționăm foarte bine cu limite și cu reguli, regulile ne fac viața mai simplă, limitele ne lasă să ne desfășurăm frumos și creativ, iar apoi să ne oprim când dăm nas în nas cu limita (de asemenea, nu mint când spun că limitele ținute bine ajută cel mai mult atunci când ai un copil de 2, 3 sau 4 ani care constant le pune sunt semnul întrebării, le discută, contrazice și negociază – lucru care nu mă deranjează, bravo lui că testează cu toate argumentele posibile, important este să accepte regula în mod logic, să înțeleagă explicațiile, nu să o îmbrățișeze orbește).

Una dintre regulile noastre încă de când Mircea era bebeluș, care s-a păstrat până în ziua de astăzi, este fraza noastră-cheie rostită la începutul mesei dacă băiețelul ne lovește direct cu un refuz: ”Asta este ce avem disponibil la această masă, altă mâncare din păcate nu avem”. La cât de mult timp petrec în bucătărie de când am început diversificarea primului copil și la cât de puțin ajutor avem (nu avem nici bone, nici bunici disponibili), zău că nu îmi imaginez cum arată viața pentru acele mame care spun că au mereu 2-3 opțiuni pentru cel mic, în cazul în care o refuză pe prima. Fetelor, mamelor, eu chiar și așa de-abia dacă am timp să mă pieptăn și să mă dau cu cremă antirid, voi cum vă descurcați, că vreau și eu rețeta voastră?! 

Dincolo de timpul pierdut pentru a face o nouă masă complet de la zero doar pentru că toddler-ul vostru a refuzat ceea ce i-ați oferit inițial, atitudinea aceasta creează și un precedent periculos. Văzusem mai demult pe Instagram o mămică ce povestea că îi pregătise băiețelului său ciorbă de văcuță, dar pentru că puștiul pornise un tantrum răsunător când o văzuse, fierbinte și delicioasă, în farfurie, și ceruse pe un ton poruncitor supă cremă de legume, mămica aceea a lăsat tot și a făcut rapid supa cremă de legume. Ce învață copilul din asta? ”Dacă refuz acest fel de mâncare din fața, mea, mama va pregăti IMEDIAT altul, fix ceea ce am cerut, imediat, prin urmare pot face asta de fiecare dată când am chef – atitudinea asta este permisă, consecințe reale nu există, mama este această mașină de gătit pe al cărei buton trebuie doar să apăs ca să mi se servească supa mea preferată.”

Aș zice să nu pornim pe acest teren primejdios (și aș zice, de asemenea, să citiți și sfatul numărul 5, pentru că acolo vorbesc și despre opțiunile pe care le oferim copiilor, ca să nu aveți impresia că ei n-au niciun cuvânt de spus și că doar trebuie să se supună orbește).

În casa noastră, situația este simplă: avem 3 mese pe zi și două gustări, dar niciodată nu îi ofer lui Mircea mai multe opțiuni de mic dejun sau mai multe variante de masă de prânz. Nu există: ”Azi avem la prânz supă de găluște și pilaf cu curcan, hai să vedem ce vrea copilul”, ci mai degrabă scenariul ”Pfffiu, bine că avem pilaf de curcan bun și proaspăt, hai să mâncăm!”. Dacă băiețelul nu vrea să mănânce din ce îi dau, are bineînțeles opțiunea de a mânca iaurt sau brânzică de vaci sau banană (care sunt mereu la îndemână prin frigider). Dacă nici asta nu vrea, e perfect în regulă, dar altceva nu avem. Poate să nu mănânce deloc sau poate să mănânce puțin sau cât vrea sufletul lui, noi nu ne supărăm – dar asta înseamnă că va trebui să rabde până la masa sau gustarea următoare.

Ce facem, concret, când Mirca refuză mâncarea (tot vorbesc despre Mircea pentru că Zeni este, până acum, acest unicorn care mănâncă orice îi pui în față)? Evident, încercăm puțin să îl îmbiem, îi spunem că e foarte bună, că nouă ne place și că poate gustă măcar o dată, ca să vadă cât de delicioasă este. Dacă nu vrea și nu vrea, îi spun calm ”Văd că nu vrei să mănânci mâncare, e ok, vrei niște lingurițe de iaurt sau de brânzică de vaci?”. Dacă vrea, perfect, să fie sănătos, îi dăm niște iaurt sau brânzică and call it a meal. Dacă nu vrea, îi spunem din nou, la fel de calm ”Bun, nu vrei nici iaurt, nici brânzică, nici mâncare, ești sigur? Te întreb pentru că următoarea gustare este peste vreo două ore și între mese nu mâncăm” – apoi, dacă în continuare nu vrea, îi luăm farfuria din față și gata – are opțiunea de a rămâne la masă cu noi, ca să stăm de vorbă în timp ce terminăm și noi de mâncat, sau să meargă să se joace în sufragerie. Foarte important, rămânem calmi pe tot parcursul dialogului, eu de obicei închei povestindu-i ce s-a întâmplat (”Bun, nu ai mai vrut să mănânci, e ok, nu e bai, nici eu nu am poftă de mâncare câteodată, ți-am luat farfuria, vezi că gustarea e în vreo două ore, mâncăm atunci”) și apoi îl rog să mai stea cu noi la masă până terminăm și noi ce avem în farfurii. Dacă are răbdare, bine (uneori îi și revine pofta între timp), dacă nu, e liber să se joace în sufragerie.

4. Oare copilul tău refuză mereu mesele, sau de fapt s-a obișnuit să ronțăie mereu ÎNTRE mese, și de fapt este plin de gustărele?

Ahhhhh, gustările. Doamne, gustările. De când Mircea a intrat la grădiniță, viața mea se învârte în jurul gustărilor. Merg la pădure? Îi trebuie gustare. Merg în excursie? Îi trebuie gustare. Îl iau de la grădiniță? Trebuie să vin la mine cu o gustare. Mergem în parc după grădiniță? Din nou, trebuie să avem la noi niște caserole cu snack-uri.

N-am nicio problemă cu gustările în sine, însă la un moment dat mi-am dat seama că pofta și sporul cu care flăcăul meu dădea gata gustare după gustare era invers proporțională cu pofta lui de mâncare când venea ora mesei. De multe ori Dorin și cu mine ne-am enervat că la masa de seară nu voia să mănânce decât 2 mușcături dintr-un copan și jumătate de cartof, după care ne-am dat seama că între masa de prânz și cină, cel mic ceruse (și primise) gustări de câte 2-3 ori. Așa că ne-am organizat mai bine, am rămas la ideea de 3 mese pe zi și 2 snack-uri între ele, iar în rest am renunțat la ronțăieli și crănțanele. Păi ce cină să mai mănânce un copil la 18.30 dacă la 17.30 a mâncat niște waffles cu unt de arahide, la 16 niște mereu cu iaurt și la 14 masa de prânz?

Apropo, dacă sunteți în căutare de cutii de depozitare, lunchbox copii, cutii pentru snack-uri, cutii pentru pachețel, vă sfătuiesc să aruncați o privire în oferta celor de la Dodoli, au niște opțiuni geniale de cutii de depozitare alimente. Cea din fotografia de mai sus este de departe cea mai folosită cutie pentru gustări pe care o avem – de fapt, cred că o vedeți des în Stories la noi. Este ușoară, moale, făcută din silicon alimentar și compartimentată, încape perfect în rucsăcelul lui mic alături de termosul cu apă. Apoi urmează cutiile de bază, potrivite pentru a păstra resturile de mâncare pentru a doua zi la frigider sau pentru gustări separate, pe care nu le vrem în aceeași cutie compartimentată (pozele de mai jos). Iar cea gri este preferata mea, este un snack-box pliabil anti-vărsare pe care noi îl folosim cel mai des în mașină, ca să minimizăm cât mai mult victimele colaterale, adică scaunul auto al lui Mircea, sub care bănuiesc că crește un întreg ecosistem. Plus că i se pare mega amuzant să își bage mânuțele prin căpăcelul asta.

Reminder: cei de la Dodoli ne oferă 12% OFF la orice produs de pe site-ul lor cu ajutorul voucherului SUNNY, așa că vă invit să profitați de prețurile acestea bune.

5. Oare copilul tău chiar face nazuri, sau are nevoie de niște Putere în plus?

Scriam mai sus despre cât de fermă este limita noastră legată de a nu oferi copilului altceva decât am pregătit pentru masa respectivă, dar oare înseamnă asta că avem un copil asuprit, care nu ia nicio decizie și care trebuie doar să ne asculte orbește? Că, săracul de el, nu are niciu cuvânt de spus în ceea ce privește meniul său? No way.

Văzusem recent pe Tik Tok un clip foarte înțelept legat de cele două mari nevoi pe care le au copiii mici, și care trebuie să fie satisfăcute zilnic. Una dintre ele este nevoia de Afecțiune. Cealaltă este nevoia de Putere. Copiii mici trebuie să simtă că au și ei Putere, au și ei ceva de spus, că părerea lor contează, că și ei pot lua decizii – altfel interacțiunea lor cu noi se transformă într-un joc de putere continuu, pentru că ei vor sfida non-stop atunci când nu le oferim nicio supapă. Și atunci ce facem? Le oferim cât mai des ocazia de a lua decizii în ceea ce privește mâncarea lor, dar la modul controlat. Copiii iau deciziile mici, părinții iau deciziile mari.

Exemplu de situații legate de mâncare în care cel mic poate lua și el anumite decizii, ca să își exerseze abilitatea de a lua hotărâri și să își umple rezervorul de Putere::

– când mergeți la piață, îl poți întreba la ce mâncăruri poftește, ca să luați ingrediente și în funcțăie de dorințele lui (ajută dacă aveți un meal plan pe frigider în care chiar adăugați dorințele celui mic).

– seara îl puteți întreba ce mic dejun preferă pentru a doua zi, și îi puteți oferi 3 opțiuni: ”Vrei ca mâine de dimineață să mănânci lapte cu cereale, clătite pufoase sau ouă ochiuri cu roșii?”

– când refuză mâncarea, îi puteți explica cu blândețe că deși la acea masă nu îi puteți oferi alt fel de mâncare, pentru ziua următoare puteți stabili împreună ce să pregătiți la masa de prânz, de exemplu.

– îl puteți lăsa pe el să își aleagă vesela preferată (noi avem mai multe opțiuni simpatice de la Dodoli, unele simple, din silicon alimentar, altele din bambus, în formă de mașină, văcuță, iepuraș, pisicuță). De exemplu, după ce am început diversificarea bebelușei, pe Mircea l-a ajutat foarte mult să îl lăsăm să-i folosească vesela surorii sale – din momentul în care i-am dat lui farfuria-pisicuță care era de fapt a Zeinei, a fost mult mai încântat să rămână la masă și să termine din farfurie cât avea nevoie. Rezervorul lui de Putere fusese umplut.

– puteți ca în unele zile să înlocuiți mesele obișnuite cu ceva mai fun, mai special, o excepție simpatică – de exemplu picnic în sufragerie, sau să mâncați cu scobitori în loc de tacâmuri, sau să faceți o masă specială chinezească, turcească, egipteană – ceva cu poveste în spate.

6. Oare ai un copil mofturos, sau doar unul care are nevoie de mai multă Conectare?

Apropo de cele 2 nevoi de bază ale copiilor mici, nevoia de Putere și nevoia de Afecțiune, atunci când vă confruntați cu mofturi, nazuri sau refuzuri, aș vrea să fiți puțin atenți ca să nu picați într-un cerc vicios: poate copilul trece printr-o etapă dificilă și este mai supărat sau se simte deconectat de părinte, cu rezervorul de Afecțiune gol, cu paharul aproape golit. În cazul nostru, Mircea a trecut de exemplu printr-o etapă similară în acest an de adaptare la venirea pe lume a surioarei lui, perioadă în care ne solicita atenția mult mai mult și în care prin tot comportamentul lui de multe ori nepotrivit, trimitea niște semnale foarte clare: ”Hei, vreau să fiu văzut! Auzit! Uitați-vă la mine! Mutați-vă atenția spre mine!”

Poate părea non-intuitiv, dar un copil care face mofturi la masă va primi din partea părinților săi o găleată întreagă de atenție (chiar dacă părinții îl ceartă, îl boscorodesc, îl cicălesc, stau de capul lui să mănânce, deci chiar dacă este o atenție negativă să-i spunem, pentru copil TOT ATENȚIE ESTE). Prin urmare, el va persevera în comportamentul mofturos pentru că va vedea că atenția părinților este în sfârșit îndreptată complet înspre el.

Și atunci ce facem, ignorăm complet copilul ca să îi arătăm că ne-am prins de ”schema” lui și că nu ne va determina să îi oferim atenție?

Păi nu. Însă încercăm să umplem rezervorul de Afecțiune al copilului cât de mult putem noi în restul timpului, pentru ca atunci când ajunge în sfârșit la masă să nu mai simtă nevoia să vă atragă atenția prin comportamente nepotrivite.

”Mama mereu râdea de mine când eram mică, pentru că eram foarte, foarte slabă. Îmi spunea că am două bețe înfipte în fund și că nu arăt ca o fetiță, ci ca un băiat lung și deșirat. Că ar trebui să mănânc mai mult dacă vreau ca băieții să se uite după mine atunci când mai cresc. Ce pot să îți spun, Cătălina? Încă încerc, acum adult fiind, să renunț la episoadele de binge eating, de care mama mea nu a știut și nu va ști niciodată. Sper doar ca părinții noștri să nu își dea niciodată seama de răul pe care l-au provocat, poate chiar fără să își dea seama…” (M., o mamă din comunitate).

7. Oare copilul tău nu mănâncă MAI NIMIC, sau tu, părintele, ai așteptări nerealiste în ceea ce privește porțiile de mâncare potrivite copiilor?

Oh, în capcana asta am căzut și eu, mai ales când vedeam pe Pinterest farfurii minunate PLINE OCHI de mâncare pentru bebeluși, aranjată artistic și musai din toate grupele alimentare. Adevărul este că porțiile de mâncare în cazul copiilor arată foarte diferit față de ceea ce ne închipuim noi – imaginile acelea cu un copil mâncând un castron de paste de dimensiunea unei roți de mașină sunt foarte nerealiste, de multe ori chiar și meniurile de copii din restaurante sunt exagerate (șnițele cât palma mea de mari, 7-8 aripioare, o porție de cartofi prăjiți cât porția Big de la McDonalds, wow, imens!).

Mi s-a părut foarte smart acest studiu despre porțiile de mâncare ale copiilor și adolescenților de pe National Library of Medicine, de unde am luat câteva idei importante:

• Porțiile mai mari oferite copiilor sunt asociate cu un risc ridicat al excesului de greutate și obezitatea la copiii mici.
• Când copiii se bazează pe indicatori externi ai sațietății (”Trebuie să termin tot ce mi-a pus mama în farfurie”) ei vor fi mai puțini atenți la indicatorii interni (”Oare ce îmi spune corpul meu? Îi mai este sau nu foame?”).
• Porțiile pe care părinții și le pun în față sunt un indicator mai bun al viitorului indice de masă corporală a copilului decât porțiile pe care le oferă copiilor. Cu alte cuvinte, ceea ce copilul vede la noi este ceea ce el va internaliza.
  

  
  8. Oare copilul tău chiar se joacă cu mâncarea, sau are niște nevoi senzoriale pe care altfel nu și le poate satisface saaaaaau aveți nevoie de reguli adaptate vârstei lui?

În primele luni de diversificare, când oricum bebelușul nu e foarte coordonat, mi s-a părut ridicol să îi trasez reguli de genul ”Nu aruncăm mâncare pe jos” – el voia să experimenteze, să exploreze, să încerce și l-aș fi îngrădit inutil cu reguli de genul acesta. Așa că l-am lăsat să arunce cu mâncare, daca asta era ceea ce își dorea, și m-am obișnuit cu ideea că pe jos o să fie haos-bahaos. A ajutat mult și că am ales celebrul scaun Antilop de la Ikea, foarte ușor de curățat, pe care îl luam pe sus și îl plasam în cadă, unde îl spălam direct cu dușul. La fel de mult a ajutat, și în cazul lui Mircea și în cel al lui Zeni, să folosim vesela celor de la Dodoli – mai ales cea din silicon alimentar moale, premium, care se curăță extrem de ușor și care se pot spăla inclusiv la mașina de spălat vase fără probleme (nu au niciun fel de substanță toxică, BPA, PVC, nimic).

Mai târziu, cam pe la un an și un pic, am trasat regula ”Nu aruncăm cu mâncare” și am început să îl învățăm că trebuie să respecte regula aceasta, dar până atunci curățam și gata. Cred că aici este de lucru în primul rând cu noi și cu așteptările noastre – trebuie să vedem dacă ceea ce ne dorim de la diversificare este pe aceeași lungime de undă cu ce putem noi accepta în urma diversificării. Dacă optăm pentru autodiversificare, atunci trebuie să înțelegem că ea vine la pachet cu destul de multă mizerie pe termen scurt, dar pe termen lung oh, ce bine e să vezi că puștiul mănâncă de capul lui!

Când copilul este mai mare, puteți pune niște reguli mai clare și mai bine stabilite în ceea ce privește joaca cu mâncarea (reguli care deja virează înspre zona de maniere și de politețe la masă, pe care nu are cum să o înțeleagă la 10 luni, come on). De exemplu, regulile noastre la masă pentru băiețelul de 4 ani sunt: ”Mănânci cât îți spune corpul tău că are nevoie, dar la masă ne comportăm civilizat. Nu aruncăm cu mâncarea, nu ne jucăm cu mâncarea, nu risipim mâncarea”. De fiecare dată:

1. Formulăm și enunțăm regula.
2. Explicăm consecințele situației în care regula nu este respectată (mâncarea ajunge pe jos și este risipită, nu o să mai ai mâncare în farfurie și îți va fi foame, îi murdărești sau deranjezi pe cei care stau lângă tine la masă).
3. Explicăm ce vom face noi când regula nu e respectată, nu ca o pedeapsă, ci ca să ne asigurăm de bunăstarea tuturor membrilor familiei (Dacă nu te oprești din aruncat cu mâncarea, voi trage concluzia că nu îți este foame și va trebui să oprim această masă. Următoarea masă este peste două ore și între timp sigur burticii tale i se va face foame).
4. Repetăm de nenumărate ori și chiar facem ce am anunțat că vom face dacă regula nu este respectată.

Apropo, în cartea mea, ”Bebe, hai la joacă!”, am o mulțime de activități și idei de joc pe zona senzorială (messy play), care îi ajută pe cei mici să își gestioneze reținerea pe care unii dintre ei o au atunci când vine vorba de atingerea unor texturi sau ingrediente noi – sau care îi ajută să își canalizeze nevoia de ”messy play” în mod controlat, nu neapărat în ostropelul pe care tocmai i l-ați pus în farfurie.

”Pe mine părinții mă închideau în baie atunci când nu voiam să mănânc spanac. Cu lumina stinsă și cu ușa încuiată. Ei se distrau și râdeau la bucătărie, eu stăteam pe întuneric și nu puteam să înțeleg de ce oare nu mă acceptă când le spun că îmi vine să vărs când simt mirosul de spanac. Am 37 de ani și încă nu mănânc spanac – și tot nu reușesc să înțeleg de ce faptul că refuz un ingredient a trebuit să aducă cu sine atâta traumă și neacceptare și abuz. Pentru niște spanac?!” (P., un tată din comunitate).

9. Oare copilul tău nu vrea să încerce nimica nou, sau atunci când se uită în farfuria ta, nu te vede nici pe tine încercând ceva nou?

Are Amalia de la Parents.Inc o vorbă: ”Tu primul!”, și mi se pare grăitoare pentru tot ceea ce înseamnă diversificarea copiilor. Nu te poți aștepta să ai un toddler care mănâncă broccoli când tu nu îți pui niciodată broccoli în farfurie. Nu te poți aștepta să ai un copil care alege mereu supa cremă de legume când tu alegi mereu snițelul cu cartofi prăjiți. Nu te poți aștepta să ai un copil care nu mănâncă între mese când tu vizitezi sertarul de crănțănele de 10 ori pe zi. În general, ei ne vor imita enervant de bine – așa că de multe ori, tot ce trebuie să facem este să ne asigurăm că au ceva bun de imitat.

10. Oare copilul tău vrea să mănânce doar dulciuri, sau poate tu ai urcat desertul pe un piedestal înalt, de unde nu-l mai poți da jos?

Mulți copii mănâncă la masă doar cu gândul la desertul de după, pentru că una dintre frazele etalon ale părinților noștri a fost ”Cine e cuminte și mănâncă TOT, mănâncă și desert!”. Știu că abordarea aceasta pare nevinovată, dar mie mi se pare că are un grad mare de toxicitate pentru că:

– copilul nu este învățat să își asculte corpul și să își dea seama singur când este sătul, pentru că știe că dacă lasă mâncare în farfurie, nu primește desert.

– toată concentrarea copilului nu mai este pe masă, pe discuțiile din jurul mesei, pe încercat mâncare și pălăvrăgit cu cei dragi, ci pe desert. Când vine desertul. Să vină odată desertul. Hai cu desertul acela odată.

– desertul brusc capătă niște veleități excepționale, nu mai este o mâncare ca toate celelalte, ci o mâncare specială, o mâncare recompensă, o mâncare oferită pe merit. În viitor, genul acesta de copii (printre care mă număr și eu) vor simți dorința acută de a se recompensa prin dulciuri, de a sărbători cu dulciuri, de a se premia cu dulciuri – și de multe ori, când vor pleca de acasă, și regulile părinților nu vor mai trebui respectate, vor alerga disperați după acele dulciuri care le-au fost ridicate la rang suprem toată copilăria.

Noi nu oferim desert la fiecare masă, dar când avem într-adevăr un ceva dulce de dat băiețelului, fie i-l oferm odată cu farfuria principală de mâncare, fie i-l oferim separat, în cadrul unei gustări (deci nu ca premiu, ci ca un aliment oarecare). În felul ăsta am demitizat desertul, l-am coborât de pe piedestal și l-am adus în linie cu broccoli-ul și puiul din farfurie.

În loc de încheiere.

Poate cea mai importantă frază pe care trebuie să i-o spui la masă copilului tău este ”Nu trebuie să mănânci dacă nu vrei. Ascultă-ți corpul!”. Greu de spus uneori. Greu de crezut în ea, mai ales în zilele în care simți că-ți pocnește o venă în cap de la atâtea mofturi la masă, refuzuri, negocieri și urlete. Dar vă împărtășesc povestea mea. Mi-am bătut joc de corpul meu ani la rândul. L-am umflat până nu mă mai recunoșteam și apoi l-am slăbit până când în oglindă descopeream cu panică o imagine uscată, cu oasele ieșite nesănătos în afară. L-am pompat cu fast food, dar și cu raw food, uneori și cu o oscilație între 100% bio-raw-food și ”hai la KFC pentru un binge eating”, fără să-l ascult, fără să am habar că poate el are ceva de spus. Pentru că nimeni nu m-a învățat să-l ascult. Nimeni nu mi-a spus că are o voce. Nimeni nu mi-a explicat că și corpul meu are un cuvânt de spus, nu doar părintele din fața mea care voia să termin tot din farfurie.

Mi-am dat seama târziu de toate acestea. După ce tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer de colon, pe când eu aveam 24 de ani, m-a apucat panica. Frica. Gândul că eu urmez. Ideea sâcâitoare că atâta vreme mi-am bătut joc de corpul meu, încât clar o să cedeze și o să mă pedepsească. Așa că am început să învăț. Să citesc. Să gătesc și să mănânc. Dar mai ales, am început să-mi ascult corpul, neascultat de nimeni timp de 24 de ani. 

Așadar, cel mai important mesaj pentru copiii mei nu este să-și mănânce legumele din farfurie. Nici să bea 2 litri de apă pe zi. Nici să cumpere doar lămâi bio. Cel mai important mesaj pe care vreau să-l transmit copiilor mei este să-și asculte corpul. Însă pentru asta, acum când sunt mici, trebuie să mă asigur că eu am urechile potrivite pentru a-i asculta și ochii potriviți pentru a-i vedea atunci când îmi spun ”Nu! Nu vreau! Nu pot!”.

Acest articol a fost scris la invitația celor de la Dodoli.ro, un brand românesc care comercializează vase durabile, practice și ecologice pentru copii și bebeluși. Textul de mai sus reprezintă, ca întotdeauna, părerea mea sinceră și autentică despre produsele menționate, pe care le-am primit spre testare și pe care copiii le-au tot folosit, pentru ca eu să pot scrie despre ele cât mai pertinent pentru voi.