Unpopular opinion: există o singură activitate pe care băiețelul meu o face OBLIGATORIU. De fiecare dată. Chiar dacă vrea, chiar dacă nu vrea. Indiferent dacă are chef sau nu. Chiar dacă s-a plictisit. Chiar dacă nu vrea să mai meargă.
ÎNOTUL.
Hai să vă povestesc de ce.
Niciodată nu mi-aș forța copilul să facă o activitate care nu-i place. Mereu m-am ghidat după el și după pasiunile lui, după ce îmi spunea și după ce îmi povestea, de fiecare dată când l-am înscris la o activitate, la un curs sau un atelier. Am mers pe mâna lui când a vrut să facă Robotică și când nu a mai vrut să meargă la Karate. Când a vrut să facă cățărături și când a refuzat vehement să meargă la dansuri. Când a vrut instructor de chitară și când nu a mai vrut opționalul de Experimente de la grădiniță. Am discutat, am povestit, i-am respectat decizia.
Există însă o activitate la care noi, părinții, avem drept de veto și la care nu îl lăsăm să renunțe: ora săptămânală de înot. Ora săptămânală de înot e sfântă. E obligatorie. Nu e negociabilă. E la fel de obligatorie cum sunt centurile de la scaunul lui auto: nu există să mergem fără ca ele să fie bine puse.
Iată de ce am luat această decizie:
Siguranța lui este cea mai importantă pentru noi, și în cazul unui accident care se întâmplă când eu nu sunt lângă el (cade într-o apă, într-o piscină, într-un lac) vreau să știu că se poate ține la suprafață până când este salvat. Vreau să știu că nu cade ca bolovanul la fundul apei, și că știe să înoate un pic, măcar până reușește să strige după ajutor. Nu vreau performanță, nu vreau premii, nu vreau concursuri, dar vreau să știu că dacă pică în apă și eu nu sunt pe acolo, el are o șansă.
Am un băiețel curajos și îndrăzneț, care iubește apa și sare cu plăcere în fântâni, piscine, mare, râuri și pârâuri. Merge des în excursii de o zi cu grădinița, iată, mai nou și în tabere unde există lacuri, piscine pentru adulți, ape curgătoare. A fost și la mare anul trecut cu colegii, avea 3 ani și un pic. Educatoarele de la grădiniță sunt extrem de atente și responsabile, el este de cele mai multe ori ascultător, dar până la urmă sunt 4-5 doamne care au în grijă în jur de 20-30 de copii. Înecul se întâmplă în câteva minute. Înecul se întâmplă de multe ori în tăcere. Înecul este a doua cauză de deces pentru copiii între 5-14 ani.
De aceea, când mi-a spus că nu mai are chef să meargă la orele de înot (că na, e copil, s-a plictisit, n-are mereu chef să își pună costumul de baie, casca, ochelarii, nu vrea să asculte mereu toate regulile, să facă toate exercițiile, e efort acolo, îl înțeleg, obosește crunt într-o oră) l-am luat la o discuție calmă și serioasă – și i-am spus că înotul va fi obligatoriu până când învață să se țină la suprafața apei 10 minute fără aripioare, colac sau vestă. După aceea, poate să renunțe.
Acum 10 ani, eram într-un teambuilding, iar șeful meu, un bărbat de două ori mai mare ca mine, a intrat în piscină cu noi deși nu știa să înoate. A ajuns în mijlocul piscinei, unde apa îi venea peste cap, s-a panicat, s-a agățat de mine, care eram prin preajmă, m-a tras cu totul la fund. N-a fost plăcut. Nu m-am descurcat atunci, deși știu să înot, a fost nevoie să vină niște colegi în ajutorul nostru, să-l tragă pe el de pe mine, iar eu să pot ieși la suprafață. Mi-am promis atunci că îmi voi învăța copiii să înoate BINE, DE MICI, NON-NEGOCIABIL.
Bineînțeles, am așteptat ceva vreme până când am purtat această discuție cu Mircea, nu vă închipuiți că l-am aruncat în piscină împotriva voinței lui la 2 ani și am zis Doamne Ajută. Am așteptat să fie suficient de mare încât să ne înțelegem. Suficient de atent încât să putem purta o conversație serioasă. Suficient de dezvoltat cognitiv încât să înțeleagă noțiuni de genul ”siguranță”, ”obligatoriu”, ”pericol”.
Vă spun sincer, mă bucur că a fost receptiv la conversație. Nu știu cum aș fi procedat dacă ar fi refuzat vehement, dacă ar fi plâns, dacă ar fi făcut crize. Nu mă văd ducându-l cu forța la înot, nu mă văd amenințând, șantajând, oferind recompense sau pedepse. De asta zic – a fost bine că am așteptat până la 4 ani, când ne putem înțelege și la discuții mai serioase. Mi-a zis de două ori că nu îi convine, i-am explicat de ce nu vreau să negociem. Mai îmi zice uneori că n-are chef, îi repet explicațiile. I-am povestit și despre ce am pățit eu cu șeful meu, nu i-a plăcut să audă asta. I-am spus iar și iar că în mod normal îi respect orice decizie, dar că în cazulo ăsta CHIAR am nevoie să mă asculte. Observ că după toate aceste explicații, nu prea mai insistă. Am cel mai insistent copil de pe planetă în mod obișnuit, dacă nu insistă pe subiectul ăsta, înseamnă că ceva-ceva înțelege acolo din seriozitatea lui.
Aștept cu drag gândurile voastre, știu că e un subiect tare spinos.
