Dacă ar fi să concluzionez tot ce o să vă povestesc mai jos într-o singură frază, aceea ar fi cu siguranță: ”Părinți, ascultați-vă instinctul și aveți curajul de a spune ”NU” când vine vorba de vizitele la doctor ale copiilor voștri!” – un lucru la care eu încă lucrez și știu că mulți dintre voi încă lucrează, că deh, suntem generația crescută pe ideea ”Capul plecat, sabia nu-l taie!” și ”Hai să nu îl supărăm pe domnul doctor, că doctorii sunt un fel de Dumnezei”. Dar să vedeți ce s-a întâmplat.
Am fost ieri cu toții să ne facem vaccinul antigripal, o treabă care la noi se întâmplă odată pe an și cu care Mircea e deja foarte obișnuit (am avut mereu grijă să îl pregătesc, se înțelege bine cu medicul de familie, am citit zeci de cărticele pe tema asta, de obicei nu avem niciun fel de problemă, deci eram toți zen și liniștiți, nu prevedeam nicio furtună).
Prima mea greșeală a fost faptul că medicul de familie m-a convins să o las să îi facă mai întâi vaccinul lui Zeni. Inițial planul meu era să începem cu Mircea, pentru că eram sigură că Zeni va plânge, iar el va fi foarte impresionat de treaba asta – însă am cedat și am fost de acord cu ordinea propusă de doctor (argumentul ei era că, tocmai, să nu se sperie Zeni dacă îl vede pe Mircea înțepat, o pot înțelege și pe ea). Zeni a primit vaccinul, a plâns doar vreo 10 secunde, apoi a trecut la joacă – însă se pare că a fost suficient ca Mircea să prindă panică și să intre în fight or flight.
Iar a doua mea greșeală a fost că nu am fost suficient de… pe fază, în timp ce lucrurile în cabinet au început să se precipite: Dorin l-a luat în brațe pe Mircea ca să îl țină în timpul vaccinului, ca de obicei, iar medicul de familie și asistenta au scos repede acul și s-au grăbit să-l înțepe. Mircea s-a panicat (nu se aștepta la așa o grabă, ce-i drept nici eu, nici n-am apucat să reacționez) și a început să strige ”Nu sunt pregătit, nu sunt pregătit, mai vreau un minut!”. Eram absolut sigură că medicul va aștepta puțin, de aceea am zis ”Stați puțin, îl țin eu în brațe și rezolvăm imediat”, însă din păcate medicul, probabil vrând pac-pac să termine rapid, a continuat să se îndrepte cu acul înspre umărul lui Mircea ca să îl vaccineze grabnic, înainte ca eu să apuc să mai zic ceva. Super pe repede înainte s-a întâmplat totul, 2-3 secunde max.
Urmarea a fost de așteptat, Mircea s-a speriat și a lovit seringa de frică, seringa a căzut pe jos, acul s-a îndoit, Mircea s-a rănit în ac, plânsete, jale, urlete și spaimă. Un vaccin irosit, un copil mega speriat, Zuzi care a început și ea să urle, văzându-l pe Mircea așa supărat, eu și cu Dorin nervoși pe situație, doctorul nervos pe Mircea. Neplăcut. Foarte neplăcut, mai ales că copilul spusese clar și articulat ”Nu sunt pregătit”.
Nu vreau să mă înțelegeți greșit, am mare drag de medicul nostru de familie, este în mod obișnuit extrem de răbdătoare, calmă și profi, de asta și suntem la ea de peste 10 ani – dar cred că în situația de față s-a grăbit și a greșit abordarea – o abordare care poate e cerută de mulți părinți, pe principiul ”Fă-i repede vaccinul și gata, până se prinde copilul ai și terminat!”, dar care la un copil ca Mircea, care e hiper vigilent, nu funcționează. De asemenea, cred că și eu și Dorin am greșit pentru că nu am fost suficient de pe fază și nu am spus mai fermi: ”Hei, STOP, așteptăm un minut, nu vă repeziți cu acul spre copil, e clar că NU VREA, să îi mai dăm un minut să se calmeze” – aici e de vină și mentalitatea noastră cu care încă ne luptăm ca societate, mulți dintre noi în cabinetele medicale suntem super cuminți, super umili, super docili, nu supărăm, nu contrazicem.
Mircea a adormit agitat de prânz după toată faza asta, s-a trezit nervos, a pornit un tantrum lung imediat după trezire (rar mai face tantrumuri, dar se pare că a fost foarte afectat de toată povestea) și m-a pus să îi povestesc de 10 ori ce s-a întâmplat în cabinet (asta e o metodă a copiilor de a-și explica și de a înțelege un eveniment traumatic care li s-a întâmplat, dacă vedeți că se întâmplă asta cu copiii voștri aveți răbdare și povestiți-le de 10 ori, au nevoie de asta).
Departe de mine gândul de a porni o polemică, de a face scandal sau de a mă plânge de medicul nostru de familie, pentru că repet, e o persoană profi, caldă și răbdatoare. Ceea ce vreau să vă motivez însă este să vă ascultați instinctul, să aveți curajul de a zice ”nu”, ”stop” sau de a mai cere un pic de timp pentru copilul vostru când vine vorba de proceduri medicale (nu vreau să exagerez, nu e ca și cum ceream o oră de răbdare, ci doar un minut sau două), și în general de a avea puterea și coloana vertebrală de a-i ține partea copilului, mai ales când copilul spune clar și politicos: ”Nu sunt pregătit, mai vreau un minut”.
Lesson learned și astăzi.
