O zonă pe care o explorez și o sondez de ceva vreme, despre care se vorbește prea puțin și de multe ori greșit, este cea a copiilor hipersensibili (hiperintuitivi). Îmi este din ce în ce mai clar că am și eu unul acasă.
Copiii hipersensibili sunt adeseori văzuți ca niște copii care exagerează, care sunt răsfățați, care fac mofturi sau care încearcă să manipuleze părintele. Chiar și eu, de multe ori, am căzut în plasa în care gândeam: ”Doamne, ce exagerează copilul ăsta, dar ce mare lucru se întâmplă?!?” până când am început să citesc mai mult despre hipersensibilitate și despre lumea complexă a acestor copii care simt TOT.
Prima oară când am intrat în contact cu acestă noțiune de copil hipersensibil / hiperintuitiv a fost atunci când am citit un ghid al temperamentelor scris de Mădălina Brencus, medic rezident pe specialitatea Psihiatrie Pediatrică și un consultant în somnul copiilor. Am citit lista trăsăturilor de la comportamentul hipersensibil / hiperintuitiv și m-a lovit direct în piept senzația clară (dar incredibilă) că citesc un rezumat despre Mircea. Vi le las și vouă aici, poate vă descoperiți în ele propriii copii (sau, cine știe, poate vă descoperiți chiar pe voi, cam 20% din populație are de fapt temperament hipersensibil).
Mi se pare că denumirea de ”hipersensibil” nu este grozav de bine tradusă sau adaptată limbii române, deoarece în primă fază lasă impresia că vorbim despre un copil fragil, vulnerabil, finuț, poate bolnăvicios. ”Copilul meu nu e hipersensibil!”, aș putea gândi și eu, privindu-l pe Mircea cum cară trunchiuri rupte de copaci, cum se cațără, cum sapă prin curte sau cum argumentează punctul de vedere tare și răspicat. Însă hipersensibilitatea se referă la alte lucruri și o vedem în detalii: copii deranjați până la extrem de locuri aglomerate sau gălăgioase, de anumite texturi sau senzații, care simt imediat emoțiile celorlalți, care nu se aruncă în explorarea locurilor noi; în prietenii imaginari sau lumile imaginare pe care și le construiesc; care te surprinde cu un vocabular extrem de dezvoltat pentru vârsta lui (și te induce totuși în eroare, pentru că tinzi să îl responsabilizezi).
Din păcate, de foarte multe ori ei sunt acei copilași care sunt etichetați drept timizi, rușinoși, mofturoși, răsfățați, neadaptați, speriați. Acesta este motivul pentru care este important să fim informați, pentru a nu pune etichete greșite. Vorbim de niște copii extrem de creativi, de talentați, cu har, cu forță interioară, care pot face lucruri mărețe, niște copii unici, grozavi șie extraordinari, atâta vreme cât noi ne schimbăm atitudinea, mediul și abordarea.
Promit că o să mai scriu despre asta pe măsură ce învăț și eu, dar las cu voi un mesaj simplu: dacă aveți senzația că al vostru copil este cumva… too much. Dacă simțiți că poate o experiență simplă, de genul trasul unei perechi de șosete pe piciorul gol se lasă cu niște crize out of this world, pe care vă e greu să le înțelegeți (”Are gâlme! Mă zgârie! Mă jenează! Dă-i jos eticheta! Dă-i jos cusătura!”) poate totuși nu-l etichetați drept răzgâiat, mofturos, puturos sau răsfățat, ci începeți să citiți puțin despre hipersensibilitate. Ca să îi puteți oferi uneltele necesare să înflorească.
