”De la sine”:
Le-am citit cu voce tare de când erau mici.
Am umplut casa de cărți potrivite pentru vârsta lor.
Am cărat cărți după noi peste tot, în mașină, în parc, la restaurant, în vacanțe.
I-am ținut cât mai departe de ecrane.
Am intrat în cluburi de carte pentru copii.
Am recitit aceeași carte de zeci de ori.
Am urmărit creatori de conținut care vorbesc despre cărți potrivite pentru copii.
Le-am făcut cadou cărți și am dăruit mereu și cărți prietenilor lor, de zilele lor de naștere.
Am vorbit despre cărți.
Am mers în librării și biblioteci.
Mă văd citind zilnic.
Nimic nu vine ”de la sine”.
Am învățat să citesc de la 4 ani și jumătate și am citit, de când mă știu, câte 20-25 de cărți pe an, dar niciodată n-aș spune că asta a venit ”de la sine”. N-as zice că faptul că citesc este pe de–a-ntregul meritul meu.
Am citit mereu mult pentru că am avut un bunic care, pe când aveam 4 ani și jumătate, s-a gândit că poate o să-mi domolească puțin agitația, nervii și energia dacă mă învață să citesc. Din fericire pentru toată familia noastră, a funcționat destul de bine.
Am citit mereu mult pentru că același bunic își petrecea fiecare seară citindu-mi cărți. Petre Ispirescu, Frații Grimm, Ionel Teodoreanu, Ion Creangă, Jules Verne. Citea până când unul dintre noi, eu sau el, adormeam cu veioza aprinsă și cartea căzută din mâini.
Am citit mereu mult pentru că același bunic avea o bibliotecă uriașă din care îmi scotea romane și mi le povestea cu atâta încântare, încât trebuia să le citesc și eu.
Am citit mereu mult pentru că bunicii mă duceau la bibliotecă și se mândreau cu fișa mea de-acolo. Pentru că amândoi citeau zilnic. Pentru că noptierele lor erau pline de cărți. Pentru că în fiecare an, de ziua mea, primeam musai și o carte. Pentru că îmi povesteau constant cum viața mea se va schimba, va fi mai bună, mai frumoasă, mai împlinitoare, mai ușoară, dacă o să continui să citesc.
Cititul nu cred că vine niciodată de la sine. Ci vine din felul în care oamenii dragi din jurul nostru se raportează la citit. Așa că dacă la un moment dat copiii mei se vor opri din citit, sper că n-o să spun, cu victimizare ”Ohhh, vai, ce-au de nu citesc, e numai vina lor, vai, ce ne facem cu generațiile ăstea!” – ci mai degrabă că o să mă întreb în ce fel oare m-am oprit eu din a modela, față de ei, o relație strânsă cu cărțile.
Dacă vrem copii care citesc, trebuie să fim adulți care citesc.
