Unul dintre lucrurile care mi-au făcut mult rău post-partum, când totul era haos şi eu eram haos cu totul, era să citesc despre cât de minunată este alăptarea. Ştiți voi exprimările acelea-şablon, „să alăptezi e o minune”, „când alăptezi şi se uită cel mic în ochii tăi cu dragoste este un sentiment unic”, „există o legătura unică, profundă între mamă şi bebeluş atunci când el suge liniştit la sân”, şi aşa mai departe.
Nu zic că nu este adevărat. Am iubit alăptarea, atât cât a fost, şi martor mi-e Jack Newman că la următorul copil o să fac orice ca să îmi iasă şi mai bine, şi mai mult decât acum.
Dar. Dar. Ca mamă care a alăptat cu frenezie 8 luni de zile, a pompat în draci şi a dat şi completare de lapte praf cu biberonul, deci ca mamă care a dat şi sân la greu, şi biberon la greu, vreau să le spun ceva mamelor la început de drum care se chinuie să alăpteze şi care fac tot ce pot and then some:
Să îți hrăneşti bebeluşul cu biberonul este, de asemenea, o minune. Când îi dai bebeluşului un biberon şi se uită în ochii tăi este, de asemenea, un sentiment unic. Există, de asemenea, o legătura unică, profundă între mamă şi bebeluş atunci când el stă în brațele ei şi trage liniştit din biberon.
Vă asigur de asta, că doar am trecut prin ambele lumi.
Mi-ar plăcea ca mesajul ăsta să ajungă la cât mai multe mame care au nevoie de el, aşa că share & tag. You’re mom enough, indiferent de felul în care ai dat lapte bebeluşului tău.
