Te rog, nu te aștepta ca el să fie by default încântat, mulțumit și recunoscător pentru cadoul tău. Sau să-l iubească instant. Sau să îți mulțumească din politețe, deși nu-i place.
Mi s-a întâmplat chiar în zilele acestea de Crăciun: băiețelul pentru care pregătisem un cadou atent gândit l-a deschis, l-a privit cu o dezamăgire vizibilă, s-a întristat și mi-a spus, direct și sincer: ”Nu îmi place. Mie îmi plac doar mașinile și roboții în perioada asta. Îmi pare rău, data viitoare te rog să îmi iei o mașinuță”.
Vă dați seama că, în sinea mea, nu mi-a picat bine (în general sunt iubirea tuturor toddlerilor de pe planetă pentru că aleg cadouri ge-ni-a-le), însă am privit dincolo de orgoliul meu rănit de adult și am apreciat onestitatea puștiului, tonul politicos și firesc cu care mi-a spus exact ceea ce gândește și atitudinea lui calmă, în ciuda dezamăgirii evidente. Omulețul își expunea punctul de vedere asumat, ferm și blând, adică exact ceea ce ne dorim de la copiii noștri, nu?
Rudele lui nu au fost de aceeași părere și atitudinea puștiului a cauzat niște rumoare. S-au aruncat niște ”Eeeiii, nu-ți place!”, ”Cum să nu-ți placă, uite ce frumos este!”, ”Păi și chiar dacă nu îți place, taci din gură, nu spui asta, că nu e frumos să spui că nu-ți place, chiar dacă nu-ți place”, ”Dacă nu-ți place, nu mai primești nimic” – toate spuse de adulții direct înrudiți cu el.
Și iată ce aș vrea să vă spun, dacă treceți prin așa ceva (fie că ați făcut un cadou primit cu dezamăgire, fie că respectivul copil dezamăgit este chiar al vostru):
1. La vârste mici, copiii încă nu au dezvoltarea cognitivă necesară pentru a înțelege prea bine noțiuni nuanțate și complexe legate de comportamentul în societate. Sunt de multe ori lipsiți de empatie, brutal de sinceri, de o franchețe dezarmantă. E normal.
2. Comportamentele social acceptabile se învață în acești primi ani de viață, dar nu ne putem aștepta ca ele să fie bifate în totalitate zilnic – este un work in progress constant pentru cel mic.
3. Ultima parte a creierului care atinge maturitatea la vârsta de 20-25 de ani este cortexul prefrontal. El este responsabil cu judecata, controlul impulsurilor și cu controlul emoțiilor. Asta înseamnă că, hello, este chiar realist să ne așteptăm la o lipsa de judecată și auto-control din partea copiilor.
4. Ceea ce simte copilul nu este nerecunoștință (e mult prea mic pentru așa un sentiment complex) și o simplă dezamăgire: se aștepta la înghețată, iar eu i-am oferit un broccoli. Cam cum ați simți și voi dacă vă așteptați la un parfum fain dăruit de soț, iar el vă cumpără un suport de telefon pentru mașină.
Și aș mai avea o miiiiiiiică părere nepopulară aici legată de politețea copiilor. Oare chiar vrem ca ei să se prefacă încântați de un lucru ce le displace evident, doar pentru a face pe placul unui adult? Oare chiar vrem ca ei să spună ”Wow, îmi place!” când de fapt, wow, nu le place deloc? Oare chiar vrem ca ei să învețe să își nege părerea, plăcerile, preferințele, doar pentru a fi social acceptabili și a primi validarea adulților din jur? Oare nu este acesta drumul clar către a fi niște ”people pleasers” așa cum, să fim sinceri, cam suntem și noi și întreaga noastră generație?
Food for thought. Aștept gândurile voastre.
