Copilul MeuLa JoacăMom Enough

”Nu am întâlnit copil care să se plictisească. Această plictiseală este mai mult o interpretare a părintelui”

 

~ Interviu cu Gabriela Hranovschi, educator Montessori ~

 

O cunosc din online, din iarnă, când tocmai se pregătea să deschidă Child’s Nest – primul centru de ateliere Montessori pentru părinți și copii între 0 și 3 ani, unul dintre locurile în care voiam neapărat să merg cu Mircea în primăvara asta. Gabriela Hranovschi este consilier pentru părinți și educator Montessori acreditat AMI (singura organizație Montessori înființată chiar de Maria Montessori în 1929, cu scopul de a prezerva stilul său pedagogic și de a-l face accesibil pentru cât mai mulți copii). Părinții o recomandă din toată inima, copiii o iubesc, iar mie mi-a plăcut mereu felul firesc și natural în care vorbește despre educația celor mici, fără exagerări, fără stridențe. ”Fructele din lemn cu velcro la mijloc nu sunt jucării Montessori. Cele din piață, reale, sunt!” – scria Gabriela acum o lună pe Facebook.

Acum câteva zile, Gabriela a notat pe pagina ei: ”Copiii știu să se joace! Părintii trebuie să înțeleagă că, nici în situația în care ne aflăm, nici în altă situație, copiii nu au nevoie să li se pregătească o mulțime de activități noi, zilnic. Părinții se întreabă ”cum să îmi distrez copilul, ce activități să mai fac cu el”, dar mai puțini se întreabă ”dar oare cum funcționează creierul unui copil, de ce are el nevoie?”. A fost un moment ”a-haa!” pentru mine, așa că în contextul de față, în care părinții și copiii petrec împreună, acasă, mai mult timp ca oricând, am discutat cu Gabriela despre activități, joacă, plictiseală, despre ce mai facem alături de copii prin casă și cum ne împărțim zilele acestea între job, copii și treburile de prin locuință.

Sunny Side Up: În ultimele săptămâni, de când școlile și grădinițele s-au închis și mulți părinți stau acasă alături de cei mici, a apărut un interes din ce în ce mai mare pe grupurile de mame pentru ideile de activități. În feed îmi apar zeci de astfel de postări în care părinții caută idei de activități prin care să umple ziua copilului sau tronsonul de timp pe care altfel l-ar fi petrecut afară. Tu ce părere ai despre activitățile acestea și beneficiile lor?

Gabriela Hranovschi: În primul rând ar trebui să dăm definiția a ceea ce înseamnă ”activitate”. La ce ne referim când spunem asta?  De ce spun asta, pentru că am observat o tendință foarte mare a părinților de a spune că fac o activitate cu copilul doar atunci când ei pregătesc ”recuzita”, iar aceasta nu este în mod normal disponibilă tot timpul pentru copil, ci doar într-un interval de timp limitat, cât părintele este implicat activ. Aici este greșeala, dacă putem să o numim așa. 

Tot ceea ce face copilul, de când se trezește și până când adoarme, poate fi numit activitate. Se spală pe mâini, se joacă cu cățelul, se uită pe o carte, se îmbracă, se dezbracă – totul este un joc pentru el. Copiii, mai ales în primii ani de viață, nu știu că fac activități și că învață, ei știu că se joacă.  

Scopul nostru nu este să umplem timpul cu orice preț, ci să oferim oportunități de învățare, dar într-o cantitate și într-un ritm potrivite pentru vârsta copilului. 

Dacă renunțăm la presiunea de a fi perfecți, vom reuși să fim mai autentici și să ne bucurăm mai mult de timpul împreună. 

Una dintre întrebările recurente este ”Help, ce să mai fac cu copilul în casă?”. Chiar așa, Gabriela, ce să mai facem cu copilul în casă? 🙂 

Aș spune în primul rând să fim suficient de buni. Atenție, am spus suficient de… nu perfecți. Dacă renunțăm la presiunea de a fi perfecți, vom reuși să fim mai autentici și să ne bucurăm mai mult de timpul împreună. 

Putem profita de acest timp îndelungat pentrecut în casă în multe feluri, iar primul lucru la care mă gândesc acum este organizarea spațiului copilului. Putem selecta un număr rezonabil de jucării la care să poată avea acces copilul, putem renunța chiar la cele care nu mai sunt potrivite vârstei, iar toate aceste lucruri pot fi făcute cu ajutorul copilului. Un copil în jurul vârstei de 2 ani poate foarte bine să colaboreze cu părintele în multe moduri. Apoi desigur facem tot felul de activități fizice, alergat, împins obiecte, cărat, sărit etc. Chiar dacă stăm în casă nu înseamnă că nevoia de mișcare a disparut, ci din contră, parcă s-a amplificat. 

Păstrăm un echilibru între activitățile pe care le propunem noi și cele pe care le inițiază copilul. Asta înseamnă că nu venim cu multe activități noi zilnic, ci oferim timp și oportunitatea copilului de a repeta. Să nu uităm că ăsta este modul în care învațăm, prin repetiție. (putem lua ca exemplu învățarea limbajului, este nevoie ca un copil să audă și să repete de sute de ori un cuvânt pentru a-l considera învățat și pentru a-l folosi bine în context). 

Excat așa se întâmplă si cu o activitate de lipit, de exemplu, dacă astăzi am făcut mozaic din hârtii colorate, pe care copilul le-a lipit după bunul plac, putem face și mâine acceași activitate, ba mai mult, aceasta ar fi bine să fie pusă undeva la îndemâna copilului și vom observa că în fiecare zi, cu cât lucrează mai mult cu acea activitate, va mânui mai bine lipiciul, va avea mișcări mai coordonate și mai precise, se va concentra mai mult, va fi din ce în ce mai creativ (acesta este doar un exemplu, unii copii nu sunt atrași de lipit, așadar gasim ceva ce este pe placul copilului, nu al nostru 😊).

 

Înainte să am copil, mi se parea că ”activitățile” erau doar o denumire mai fancy pentru ideea de ”joacă”. Care este, din punctul tău de vedere, diferența dintre copilul care face activități și copilul care se joacă?

Așa cum spuneam mai sus, pentru copil, tot ceea ce face el este joacă. În primii ani de viață un copil nu are noțiunea de muncă sau de învățare conștientă. El se joacă. Și e bine să facem tot posibilul ca lucrurile să rămâna așa, să nu schimbăm ceea ce este natural, de dragul unor achiziții academice pe care copilul le va avea oricum, dar la momentul potrivit. 

Joaca este modul în care copiii învată, dar și modul în care își spun frustrările. Așadar, ce putem face este să coborăm la nivelul lor, iar aici mă refer inclusiv la a ne pune fizic la nivelul lor, și să ne jucăm după regulile copilului, așa cum știe și ne propune el. Să nu uităm că avem un mod diferit de a vedea lucrurile, iar când vine vorba de joacă, copilul este maestrul.

Copilul care face activități, se joacă! Dar aici aș adauga faptul ca este foarte important cum prezită adultul acele activități, cum îi dă copilului timp și spatiu să se bucure de ele.

 

Din punctul tău de vedere, cum ar fi înțelept să ne petrecem timpul alături de copii în perioada asta, când stăm cu toții acasă? Am văzut online mai multe abordări, fie cu orientare înspre activitățile de care vorbeam mai devreme, fie încercând cu zel să se păstreze cât de cât dinamica de grădiniță, cu teme, proiecte, întâlniri prin Zoom sau Skype cu educatoarea și colegii – cum ar fi bine să arate zilele noastre acasă cu cei mici, având în vedere că sigur povestea asta nu o să se termine într-o săptămână-două?

Eu nu am promovat niciodată folosirea ecranelor pentru copiii de grădiniță și chiar dacă ne aflăm într-o situație de criză, nu o voi face nici acum. Sigur, societatea actuală ”ne obligă” să apelăm la un video call cu bunica, sau alți prieteni sau membrii ai familiei, dar nu cred că putem vorbi de proiecte sau activități pentru copiii de gradiniță, prin Zoom sau Skype. Acestea pot fi dedicate părinților pentru discuții și acces la alte informații. Apoi pentru copiii de școală, sigur că există și o parte constructivă în folosirea tehnologiei, dacă este folosită și ghidată corect de adult. Pentru copii, în primii ani de viață, recomand experiențele reale și active.

Nu am întâlnit copil care să se plictisească. Această plictiseală este mai mult o interpretare a părintelui.

Trebuie să lăsăm copiii să se și plictisească sau să-și facă singuri de lucru? Mie, personal, îmi place mult când cel mic (are 14 luni) se joacă el singur cu tot felul de chestii găsite prin casă, le potrivește, le bate, le ceartă, le explică. Stă și câte 15 minute la palavre cu trei pahare, o mingiuță și două piese de Lego Duplo, timp în care mă ignoră complet. Iar eu am sentimente amestecate: pe de o parte, mă bucur de stropul de liniște și de faptul că singur își inventează jocuri, pe de altă parte mă întreb: nu ar trebui să intervin? Să îi povestesc ceva, să îi explic, să îi arăt cum se potrivesc corect piesele? Cred că mulți părinți trec prin aceste ”mixed feelings”.

În toți anii aceștia în care am fost educator, dar și consilier pentru părinți, nu am întâlnit copil care să se plictisească. Această plictiseală este mai mult o interpretare a părintelui. Da, un copil poate să se oprească dintr-o activitate, iar noi să spunem ”gata, s-a plictisit”. În ceea ce priveste momentele în care copilul pare că nu face ceva anume, iar noi simțim nevoia să propunem ceva, aș spune că există un risc destul de mare ca noi în acel moment să întrerupem copilul din observare. Observarea este o altă metoda de învățare, fie că vorbim de observarea unui adult care face ceva, sau alt copil. Copiii învață și indirect, prin observare.

Și apoi mai vorbim si de faptul ca fiecare din noi avem nevoie de acel timp în care să ne gândim ”ce mai facem”. În cazul copiilor acest ”ce mai fac acum” este neconștient, dar există. 

În pedagogia Montessori există această ”regulă” pentru adulți, aceea că nu intervenim niciodată atunci când un copil lucrează/se joacă, desigur excepție fac situațiile în care e vorba de siguranța copilului sau a altor persoane. Când copilul se joacă singur, adultul poate profita de situație și să îl observe în tăcere. Observarea ajută adultul să își dea seama de ce are nevoie copilul. Nu-i așa că-i minunat cum în timp ce copilul se joacă, adultul învață?

Momentele în care copilul se joacă cu adultul există și sunt oportunități extraordinare de apropiere și învățare, dar sunt diferite de cele în care copilul se concentrează și are nevoie să lucreze independent.

 

Sunt însă foarte mulți părinți care merg pe ideea de teme, proiecte și activități și pentru că trebuie să lucreze de acasă, alături de copii, și altfel nu reușesc să își facă timp pentru serviciu. Și îi înțeleg foarte bine pe acești părinți, eu am luxul de a trece prin această pandemie cu un toddler de un an și două luni, în CCC, dar mulți trec prin situația asta cu câte 1-2-3 copii de 2-5-7 ani. Ce recomandări ai pentru acești părinți care trebuie să îmbine baby-sittingul cu jobul și cu house-managementul? E un cocktail tare dificil câteodată.

Rutină, rutină și iar rutină. E valabil pentru orice situație. Copiilor le place să știe ce urmează să se întâmple, ce se așteaptă de la ei, dar și ce se poate face sau nu. Dacă aceste lucruri sunt clarificate și se întâmplă constant, atunci cooperarea se va întâmpla mai ușor. Nu spun că nu vor mai exista momente tensionate, ci doar că există mari șanse ca acestea să fie mai rare și mai ușor de depășit.

În aceste zile vorbim, desigur de o rutină diferită de cea pe care o aveam până acum, iar copiii și chiar și noi avem nevoie de ceva timp de acomodare. 

Dacă  ambii părinții lucrează acum de acasă atunci ideal ar fi să existe măcar intervale de timp în care unul dintre părinți să fie disponibil. 

Poate ajuta existența unui program, în care toată lumea să fie implicată – ar putea funcționa să se știe cine spală vasele și când, cine stă cu copii și în ce interval. Este cu atât mai bine dacă la realizarea acestui program pot participa toți membrii familiei, inclusiv copiii. 

Cu riscul de a fi insistentă, recomand din nou reorganizarea spațiului în care copiii se joacă. De ce spun asta? Pentru că un mediu pregătit bine ajută copilul să fie mai independent, iar asta ar putea ajuta părintele să aibă un interval în care să lucreze. 

Să nu uităm totuși că nu există o modalitate minune care să funcționeze pentru toată lumea, ci doar încercați să fiți suficient de buni, ajutându-vă de resursele pe care le aveți în aceste momente.

 

Cam de pe la ce vârstă a copilului ar fi bine să le povestim, totuși, câte ceva din ce se întâmplă acum în lume, motivele pentru care nu ieșim afară – și cum ar fi bine să le spunem aceste lucruri?

Copiii simt dincolo de cuvinte. Deci dacă la nivel verbal le spunem că totul este perfect normal și nu se întâmplă nimic (dar noi nu credem asta) ei vor simți discrepanța dintre ceea ce spunem și ceea ce simțim, iar in acest caz riscul este foarte mare. Copilul se simte nesigur când simte aceasta discrepanță și încearcă cu piesele pe care le are să construiască un puzzle care să îl ajute să înteleagă ce se întâmplă. 

Ce îl ajută pe copil este ca noi să îi oferim toate ”piesele” de care are nevoie pentru ca puzzle-ul lui să fie complet. Iar aceste piese depind, desigur, de vărsta copilului și nivelul său de dezvoltare și de înțelegere. 

Este important să fim sinceri cu copiii, dând detaliile potrivite vârstei, validând emoțiile sau chiar exprimându-ne si noi sentimentele. Le putem spune ”oh da, te înteleg, și mie mi-ar placea tare mult să mergem acum în parc, dar haide să vedem cum ne putem organiza un picnic aici, fix în mijlocul sufrageriei”

Tag-uri:

Un comentariu

  1. Pingback: GIVEAWAY Sunny Side Up + Gabriela Hranovschi, educator Montessori ❤️ - Sunny Side Up

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *