••• Textul de mai jos și fotografiile fac parte din seria #NormalizeMotherhood, pe care am pornit-o anul trecut alături de mamele din comunitatea de pe Instagram pentru că am vrut să arătăm fața reală, autentică, a maternității şi a postpartum-ului – fără filtre, fără măşti, fără a căuta cele mai bune unghiuri. În august 2020 am invitat mamele să îmi trimită o fotografie și un text autentic despre ce a însemnat, pentru ele, nașterea, lăuzia, postpartum-ul, sau cum gestionează maternitatea – cu bune, cu rele, dar mai ales cu reale. Am primit până acum niște sute de povești despre fericire, frustrare, împlinire, furie, veselie, epuizare, optimism, depresie – adică despre emoțiile pe care o mamă le simte uneori zilnic. Am pornit acest proiect pentru că o mamă relaxată şi liniştită este, în primul rând, o mamă informată corect, care are aşteptări realiste şi care ştie că maternitatea este mai mult, mult mai mult decât se vede câteodată în Social Media. Suntem aici, suntem autentice, suntem imperfecte, dar iubim perfect. Dacă vreți să vă alăturați proiectului, aştept fotografiile şi gândurile voastre. Vă mulțumesc! 
•••
„M-am gândit foarte mult dacă să îți scriu sau nu. Mă numesc Alexandra, am 27 de ani şi deşi mulți ar spune că sunt tânără, eu încep să observ pe ici pe colo semne de îmbătrânire. E în regulă, mă resemnez ?. Ce voiam totuşi să spun, e reprezentat de poză. Spre deosebire de alte mămici, mama din mine nu s-a născut o dată cu Azaria, ci 4 luni mai târziu… atunci am simțit că m-am născut a doua oară. Nici sarcina nu a fost o perioadă foarte minunată (la fiecare două săptămâni sau chiar mai des uneori mergeam la teste de sânge).
Cine m-a cunoscut în ultimii patru ani, de cand e născuta Azaria, ştie că mama mea a fost aproape tot timpul prezentă. Din patru ani, mama a fost lânga noi cel putin trei ani jumate. Pentru unii sună wow, vai ce minunat, tipa nu face nimic că face maică-sa tot etc… însă mulți nu ştiu că în ultimii patru ani, eu am fost şi încă sunt dependentă de prezența mamei sau a altui adult în preajmă. Habar nu au că de patru ani, iau 11 pastile zilnic (sunt heroina mea). Că lupt cu mine însămi să supraviețuiesc, să nu fac o criză de hipocalcemie şi să rămân paralizată cine ştie pe unde, că de fiecare dată când plec singură sau doar cu Azaria, iau şi frica cu mine, frică care mă însoțeşte în fiecare zi şi noapte, nu ştiu că sunt momente când Azaria îmi bagă pastilele în gură la propriu (e ceva normal pentru ea ca mami să ia pastile).
Mă chinui să scriu despre asta printre lacrimi… de fapt e prima dată când îmi aştern sentimentele. Puține persoane ştiu adevărata situație. Nu îmi place să povestesc despre asta, pentru că nu vreau să mă victimizez, însă depresia post-partum şi cea cauzată de situația medicală şi-au făcut prezența şi la mine. Când am avut primul atac de anxietate, eram cu copilul afară (în Spania), mama şi soțul fiind în România. Până a venit mama două zile mai târziu, depresia şi frica de a ieşi din casă mă înghițiseră de tot. Azaria abia începuse să meargă, era dornică să exploreze lumea, însă mie îmi era frică să i-o arăt.
Când am ieşit din carapace, şi după ce am vorbit cu un psiholog, mi-am adus aminte că Azaria este luminița mea de la capătul tunelului, că pentru ea trăiesc oricât de greu a fost şi încă este uneori. De multe ori mă cert singură pentru că mă enervez şi țip la ea din lucruri mărunte, mă întreb dacă sunt o mamă bună, dacă sunt un exemplu bun pentru ea, mi-e frică să nu fac criză când sunt doar cu ea şi să o traumatizez pe viață. Am atâtea frici că nici nu le pot enumera, şi totuşi vreau să trăiesc pentru ea. Aşadar, cu aceste rânduri, îmi promit mie şi fiicei mele că o să lupt în continuare şi că o să fiu cea mai bună mamă pentru ea . Mulțumesc. ❤” (Alexandra, mama Azariei).
