Mom Enough

#NormalizeMotherhood: “Dragii mei, tata vă iubește și vă așteaptă acasă…”

••• Textul de mai jos și fotografiile fac parte din seria #NormalizeMotherhood, pe care am pornit-o anul trecut alături de mamele din comunitatea de pe Instagram pentru că am vrut să arătăm fața reală, autentică, a maternității şi a postpartum-ului – fără filtre, fără măşti, fără a căuta cele mai bune unghiuri. În august 2020 am invitat mamele să îmi trimită o fotografie și un text autentic despre ce a însemnat, pentru ele, nașterea, lăuzia, postpartum-ul, sau cum gestionează maternitatea – cu bune, cu rele, dar mai ales cu reale. Am primit până acum niște sute de povești despre fericire, frustrare, împlinire, furie, veselie, epuizare, optimism, depresie – adică despre emoțiile pe care o mamă le simte uneori zilnic. Am pornit acest proiect pentru că o mamă relaxată şi liniştită este, în primul rând, o mamă informată corect, care are aşteptări realiste şi care ştie că maternitatea este mai mult, mult mai mult decât se vede câteodată în Social Media. Suntem aici, suntem autentice, suntem imperfecte, dar iubim perfect. Dacă vreți să vă alăturați proiectului, aştept fotografiile şi gândurile voastre. Vă mulțumesc! 💛 •••

”Îți las și eu experiența primei mele nașteri. Nu zic de primele săptămâni, că au fost grele, mă așteptam. Aș vrea să îți povestesc de primele 4 zile care au fost de groază: spitalizarea. Am născut în luna mai, la un spital de stat, pe vreme de Covid.

Ultima oară când m-am văzut cu soțul a fost după gardul de la spital, mă lăsase pentru control, dar am rămas să nasc. Am născut natural, fără epidurală, naștere ușoară. La ora 1 dimineața eram deja în camera de spital, pe întuneric, încercând să mă “cazez” fără să deranjez colega și al ei bebe. Mi s-a spus să mă odihnesc că îmi vor aduce bebelușul dimineață după baie. Mi-au adus băiatul la 3 dimineața. Eram chiaună de somn, nu puteam aprinde lumina în cameră și din cauză că am sărit ca arsă din pat, am reușit să pătez toată lenjeria cu sânge. Mi-am cunoscut copilul pe întuneric și într-o baltă de sânge.

Nu știam că colostrul e de ajuns pentru bebeluș. Eram panicată că moare de foame. O asistentă abia în a treia zi a venit să îmi arate cum să îl pun la sân: mie mi-a lăsat vânătăi de la cât strângea sânul, iar pe bebe l-a sufocat de cât l-a forțat să ia sânul. Tot pe întuneric am schimbat și primul scutec care a avut primul caca, nu vă zic ce haos a ieșit și acolo.

4 zile între 4 pereți, la 30 grade și lenjerie plină de sânge (de la mine) și pipi (de la bebe). Am sunat în fiecare zi la asistente să îmi schimbe lenjeria, dar nu a contat. Mai venea și câte o șefă de tură să mă remarce cât sunt de epuizată și în ce condiții stau, să îmi reproșeze că nu pun bebelul la sân mai des sau că mă consum prea mult. Nimeni nu a venit să îmi zică ce să fac cu bebe, ce să nu fac, etc. Un mic “ghid” verbal ar fi ajutat enorm la început de drum. În tot acest timp eu am stat cu sânii descoperiți, nu mai știu cât il țineam pe bebe la sân, dar știu că sfârcurile mă dureau îngrozitor și nu îmi mai păsa dacă deranjam lumea sau nu cu “ținuta” mea că oricum stăteam într-o cocină, la propriu.

Prima oară când m-am simțit cu adevărat un om împlinit a fost când am ieșit pe ușa de spital în hainele mele curate (cu care venisem la control) și cu bebe in brațe. Soțul și-a cunoscut copilul tot la gardul spitalului, a fost atât de ciudat și de nedrept pentru amândoi să se cunoască în astfel de condiții.

A fost un haos total, simțeam că sunt prizonieră, că sunt torturată și abuzată psihic, pe banii mei (că doar plătesc taxe și impozite) de către persoanele care ar trebui să mă sprijine în primele zile de lăuzie/maternitate. Mă așteptam să nu am condiții, știam că nu am voie să părăsesc camera sau să primesc vizite, dar nimeni nu mi-a zis că asistentele nu sunt oameni. Faptul că nu am dat bani s-ar putea să fi contat, dar cu atât mai mult nu meritau.

Poza reprezintă momentul în care am prins un curaj incredibil după ce plânsesem înecat în perna de spital două nopți și numai eu și colega de cameră știam prin ce trec. Soțul ne trimisese pachet prin 2 gardieni și o asistentă, iar acest bilețel era atașat: “Dragii mei, tata vă iubește și vă așteaptă acasă ❤️”. Minunea din brațe și bilețelul cu scrisul lui de mână mi-au amintit de fapt ce viață frumoasă mă așteaptă și că cele 4 zile reprezintă doar o mica bulă de aer poluat.

Acum suntem foarte bine. V. are 3 luni și jumătate, alăptat exclusiv. Trecem prin aceleași greutăți ca toți părinții (colici, pusee, plânsete etc), dar dacă ne râde două secunde, toate relele se uită. Învățăm toți trei să fim o familie, să ne cunoaștem și să ne acceptăm.

Mămici, concluzia mea este: aveți grijă de sănătatea voastră în primul rând ca să puteți avea grijă de copil și să vă feriți de spitale cât puteți de mult.” (S., o mamă puternică din comunitatea de pe Instagram).

Tag-uri:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *