#NormalizeMotherhood: ”Eu nu am vrut să alăptez. Asumat. Si sunt bine.”

Te păstrez în feed-uri și in suflet pentru ca vorbești pe limba mea. Voiam sa iti scriu de ceva vreme insa am tot amânat pana am citit povestea prietenei tale judecata pentru faptul ca nu poate alapta. Asta e povestea mea. Eu nu am vrut sa alăptez. Asumat. Si sunt bine. Povestea mea e pentru ea.

Mi-am dorit un copil din momentul în care am inceput facultatea. Doi de fapt. Făceau parte din planul meu cincinal. Si uite asa au trecut și aia cinci ani și încă cinci. Au trecut și oameni și decizii și amânări și alte priorități. După ce m-am căsătorit, am simțit că e momentul. Am pierdut prima sarcină la 2 luni. O durere despre care și acum îmi este foarte greu să vorbesc și care nu a fost înțeleasă. Am primit constant replica „În ce luna? 2. Eee, practic nici nu a fost…”. Dar a fost. Eu știu asta. Mi-a luat un an să mă pun pe picioare. Am avut noroc de un medic ginecolog care a știut să empatizeze cu mine și să mă încurajeze că pot încerca din nou cu șanse mici de pierdere. Am planificat și calculat tot. Mi-am dorit un pui de floare de primăvară. Asa ca în iulie am plantat bulbul, în martie a răsărit – Iris. Nașterea și șederea în spital e o cu totul și cu totul altă poveste traumatizantă în sine. Poate îmi voi aduna gândurile și pentru acest capitol. Dar nu scriu acum despre asta.

Scriu despre călătoria în alăptare. Scriu pentru prietena ta. Sunt ferm convinsă că nu sunt singura când spun – urăsc alăptarea. Am dus sarcina destul de greu. Fiind o persoana energică și care lucrează cu copiii, să stau pe scaun și să obosesc vorbind nu mi se mai întâmplase. Am suportat greu și imaginea din oglinda – corpul meu deformat. Îți este indusă acea imagine ideală în care tipa aia cu gloss roz delicat și bucle largi își mângâie cu drag burtica pentru că asta e cea mai frumoasă perioadă din viața unei femei. Pentru mine nu a fost asa romantic. Trei luni am fost prietena cu WC-ul. Ți se spune că strălucești. Da, de la sudoare. și când am crezut că e mai bine, au venit 3 luni de insomnii și restless leg syndrome si reflux constant.

După ce am încheiat aceste aproape 9 luni „feerice”, am intrat în altă etapă idealizată de „alăptarea este magică”. O fi. Dar nu pentru toată lumea. Nu pentru mine. De la bun început mi-am spus că dacă e să fie lapte bine, dacă nu, fără probleme ofer lapte praf. Teoria mea – fed is best. Am născut. După ce timp de 5 zile, de cel puțin 2 ori pe zi mă trăgeau asistentele de sâni de parcă eram din cauciuc, o durere îngrozitoare și un gest inuman, ca să vadă dacă am lapte si să mă taie de la porția de lapte praf la prima picătură pe care o zăreau (lucru pe care l-au și făcut deși încă nu aveam lapte suficient și a urlat puiul meu din toți rărunchii o noapte întreagă de mă trimiteau colegele de salon la asistentă să îi dea ceva un calmant că e prea de tot) am reușit să pompez cu lacrimi 20 ml de colostru. Și atât.

Ajunsă acasă a fost altă poveste. De când am pășit pragul, am simțit valul. Am chemat consultantul în lactație acasă. Am povestit cum să fac totul ca la carte. Nu mi-a venit natural. Nu am știu ce să fac. Nu m-am simțit confortabil cu ea la sân. O țineam în brațe și mă îndrăgosteam de ea de la oră la oră, însă conexiunea de la alăptare nu se forma pentru că eu detestam senzația. Am continuat aproape o lună însă m-am oprit. Am știut că nu este pentru mine și m-am pregătit pentru tot ce urma să vină verbal asupra mea – o să pierzi laptele, pierzi conexiunea cu copilul tău, nu e sănătos ce faci mai ales dacă ai lapte, tu știi mai bine dar nu e normal, eu am iubit perioada asta. Am ales să pompez în timp ce ea se odihnea. De la bun început a avut între 2 și 3 treziri pe noapte și de la 3 luni doar 2. Acum la 6 luni se trezește o dată sau deloc. Menționez asta pentru că vreau să subliniez că nu a fost obositor.

Tatăl ei mi-a fost alături non-stop în „tura de noapte”. Eu pompam, în 10, maxim 20 minute terminam, mă duceam să mă culc, el stătea cu ea și ii dădea să mănânce. A fost aranjamentul ideal. Nu știm nici unul din noi ce-s alea nopți albe. Am fost privilegiați. Fiecare moment în care este trează, de când am ales să pompez exclusiv, este petrecut împreună, explorându-ne. Ne-am conectat și ne iubim. Toți trei. Pentru că suntem o familie. Ne-am implicat egal, pentru că altfel nici nu cred că aș fi reușit. Da, a fost greu să fiu acceptată în propriul meu cuib, tiparele generaționale sunt totuși puternic înrădăcinate și „normalitatea” este diferită de ceea ce a fost cândva. Dar mă simt bine că am ales să nu alăptez. Am făcut ce aveam nevoie ca să fiu o mamă bună și fericită pentru copilul meu. Si mă simt și o mamă iubită.

Am ales să pompez pentru binele ei și implicit pentru binele meu.

Imi pare rau ca ți-a fost greu și asta îmi pot imagina ca și-a pus amprenta pe tine. Dar asta e un semn clar de devotament. Ai vrut sa faci ce e mai bine. Iti ofer o imbratisaaaaaare mareee și lunga pt mama care ai fost când ți-a fost greu sa alăptezi. Acum știu sigur ca ești o mama puternica și sănătoasă și un exemplu pt noi, cele care suntem la început de drum. In 2 zile Iris împlinește 7 luni și de 2 saptamani m-am oprit din pompat și simt ca mi-am luat povara lumii de umeri. Mi-am recăpătat corpul și ma simt atât de bine. Ma pot bucura din plin de noul meu rol, iar Iris este foarte incantata de diversificare și lapte praf dar și de mine, o mama fericita și adunată.”