”Toată tinerețea mea am avut talie de 60 de centimetri”, îmi spunea mama cu mândrie, scoțând blestematul ăla de centimetru din trusa de cusut, ca să mă măsoare. Evident, eu n-aveam 60 de centimetri în talie pe atunci, probabil că am avut cândva, razant, pe la 10 ani și atât. ”Treci și fă niște abdomene, e inacceptabil să ai peste 70 de centimetri în talie!”
”Îmi măsor în fiecare săptămână pulpele și brațele cu un centimetru”, îmi spunea colega de bancă din spate, pe vremea liceului. ”Mai trebuie să scad 2 centimetri și gata, ajung unde mi-am propus!”.
”Am slăbit 10 kilograme, dar mai am de dat jos două, ca să am fix 55 de kile, așa cum vreau!”, îmi povestea o colegă de serviciu.
”La 1.67 metri trebuie să ai neapărat 57 de kilograme!” îmi spuneau colegele de generală, într-o vreme când aveam vreo 68 de kilograme.
”Câștigătoarea concursului de frumusețe Elite Model Look avea 90-60-90”, ne spunea și profesoara de educație tehnologică, în timp ce ne măsura pentru niște șorțuri în clasa a opta. ”Tu ai 85-75-104, deci ohhhh, nici pe departe…”
Cifre.
Ne petrecem întreaga copilărie și adolescență încadrate în niște cifre. Niște standarde. Niște etaloane stupide care se vor motivante, dar care nu fac decât să ne umilească, să ne rușineze, să ne slăbească încrederea și să ne crească invidia.
O să port rochia aia frumoasă, dar numai după ce ajung la 55 de kilograme. O să mă îmbrac în pantaloni scurți, dar numai după ce mi se duce celulita. O să ies la petreceri, dar numai după ce mai slăbesc 10 centimetri în talie. O să am încredere în mine, dar numai după ce fac operația aceea estetică ce mă va duce de la un 82 în bust la un 100.
Am trecut pe-acolo. M-am pedepsit și recompensat pentru cifrele pe care mi le arăta cântarul. M-am simțit umilită când aveam aproape 90 de kilograme. M-am simțit devastată când mama îmi spunea că am burtă. M-am simțit nevrednică de iubire atunci când nu reușeam să slăbesc sub 60 de kilograme.
Apoi am născut și mi-am dat seama de niște lucruri.
Că niciodată n-am fost mai nefericită decât în perioada în care aveam 55 de kilograme.
Că niciodată n-am fost mai bolnăvicioasă și mai urâtă decât în perioada în care ajunsesem la 65 de centimetri în talie.
Că niciodată n-am fost mai singură decât în perioada în care purtam mărimea 34.
Și că acum, la aproape 40 de ani, cu 74 de kilograme și mărimea 38, radiez.
Pentru că frumusețea mea stă în încrederea pe care o am în mine și în bunătatea pe care o împrăștii în jurul meu. În puterea mea. În empatia mea. În capacitatea de a aduna oameni și de a spune povești.
Nu în cifre. Niciodată frumusețea n-a stat în cifre.
