De la 85 la 60 de kilograme. Partea I: Cum am ajuns în halul ăsta de grasă?!

Octombrie 2008. Era prima ediție din sezonul de toamnă al emisiunii de la Pro Tv pentru care lucram pe atunci. Cu adrenalina live-ului pompându-mi în vene, alergam dintr-o parte în alta a platoului de la Buftea, tropăind agitată între redacție și machiaj, cameramani și invitați, platou și camerele de așteptare. Aveam 23 de ani, eram tare încântată (profesional, reușisem niște super-treburi jurnalistice pentru începutul acela de sezon și pe atunci eram încă al dracului de mândră că mă angajasem la Pro Tv fix la o săptămână după ce-mi dădusem licența) și le zâmbeam larg tuturor. Cam gâfâiam pe scările platoului, îmi cam pierdeam suflul, da’ mno, cu toții gâfâim pe scări, nu?

Una dintre colegele mele, care pe atunci avea în jur de 30-35 de ani, era cam plinuță și se chinuia să slăbească cu diete și înfometări și nervi, se uita la mine cu atenție. La un moment dat, când m-am oprit lângă ea, a oftat și mi-a spus, clătinând din cap:

”Măi, Cătălina, mă uit la tine cum alergi încoace și-ncolo, cum râzi și te simți așa bine în pielea ta, și tare mi-ar plăcea să pot să fac și eu asta…”

”Ha? Păi de ce să nu râd?” – am întrebat-o eu, fără să mă prind.

”Păi uite, eu am foarte puțină încredere în mine, și așa grasă cum sunt, m-aș simți prost să alerg pe-aici și să fiu veselă. Mă uit la tine că, deși ești grasă și ai colăcei și fundul mare, te porți de parcă nici nu ți-ar păsa, ești veselă ca o veveriță!”

…

Am simțit că m-a lovit trenul.

M-am uitat la ea lung, fără să înțeleg nimic. Gândurile mi-o luaseră razna prin cap.

Stai că n-am auzit bine.

Cum adică sunt grasă?

Cum adică am fundul mare?!?

F**k you, bitch.

Eu nu sunt grasă.

Eu am 60 de kilograme. Mă rog, hai, poate 65, că na, nu prea fac mișcare și mănânc cam des fast-food. Dar nu sunt grasă. Sigur nu sunt grasă. N-am colăcei. Tu ești grasă. Și bătrână. Și rea cu mine. Și minți. Sigur minți, invidioasă ce ești! F**k you!

***

În seara aia, n-am putut să mănânc nici măcar una din prăjiturile aduse la platou pentru inaugurarea noului sezon. De obicei, basculam vreo 10-15 în primele cinci minute după ce ieșeam din direct. Am mers teleghidată până acasă, i-am spus lui tata că nu vreau să iau cina, m-am dus în baie, am aruncat toate hainele de pe mine și, goală-pușcă, m-am așezat pe cântarul pe care nu mă mai urcasem de la terminarea liceului.

85 de kilograme.

O transpirație rece mi s-a scurs pe ceafă. M-am dat jos de pe cântar, i-am scos bateriile, am luat din sufragerie bateriile de la telecomanda televizorului, le-am pus pe acelea în cântar, gândindu-mă că sigur indica greutatea greșită. Si-gur. M-am urcat din nou pe cântar, golindu-mi tot aerul din plămâni și ținându-mi respirația.

85 de kilograme.

Opt. Zeci. Și. Cinci.

Dar nu se poate, dar nu e posibil, eu sunt slabă, eu sunt sportivă, eu mă plimb prin tot Bucureștiul cu prietenii mei, străbatem kilometri întregi, mergem la munte, ohohooo, urcăm, facem drumeții… Vocea mică din capul meu deja se dezvinovățea, isteric și pițigăiat, in complete denial.

Taci din gură. Nu mai mânca atâta căcat.

Vocea rațiunii, Cătălina aia seacă și realistă care mă enervează de cele mai multe ori, dar care are chirie permanentă în capul meu, vorbea în sfârșit. Au trecut ani de zile de când ai ieșit la o plimbare mai lungă de 5 minute. N-ai mai fost la munte de când ai dat Bacul. Nu mai ești sportivă. Îți vezi prietenii din ani în paști. Nu mai mânca căcat. Vocea mică a tăcut abrupt.

Încet, m-am uitat către oglindă. M-am întors și mi-am privit profilul. Aveam burtă. Aveam o mare burtă, odioasă, albicioasă, revărsată. Am împuns-o cu un deget. Era moale.

Aveam un ditamai fundul. Mare, gras, urât, plin de celulită. Am sărit o dată, în fața oglinzii, și am făcut un mic atac de panică atunci când am văzut cum și cât și în ce hal s-au zguduit toate cele.

Aveam brațe butucănoase, gușă revărsată, coapse durdulii, șolduri mari. Bă, da´ foarte mari.

Eram grasă. Eram foarte, foarte grasă.

Colega mea nu era invidioasă, nu era rea și nu mințea. Eram… grasă.

Cum naiba ajunsesem în halul ăsta?…

***

Ca food blogger, aș vrea să pot spune că am avut o copilărie marcată de zile lungi petrecute în bucătărie, alături de mama sau bunica mea. Aș vrea să pot povesti cum bunica m-a învățat să fac cozonaci și cum curățam eu legumele pentru tocănițele gătite de mama. Așa, ca într-o reclamă din aia la ulei sau la cașcaval sau la faină, când vezi fetițe adorabile în sorțuri mari de ele cum gătesc stângaci, dar sub atenta supraveghere a unei mămici zâmbitoare.

Da´ țeapă, la mine n-a fost așa.

Sigur, femeile din familia mea găteau constant, că doar nu aveam bani de restaurant în fiecare seară. Dar când a venit vorba de mine, focusul lor a stat MEREU pe a mă învăța tot ce trebuia sa știu ca să fiu… independentă. Mi-au spus, iar și iar, că e important să fiu atentă la școală, să studiez, să îmi fac temele, să citesc, să descopăr ce îmi place să fac, ce aș vrea să devin, ce meserie mi-ar plăcea. Adică, to put it simply, au preferat să îmi spună că trebuie să îmi câștig propriii bani, decât să mă învețe cum să bat albușuri. Au vrut să mă trimită să citesc, decât să curăț zarzavat pentru ciorbă. Au insistat că mai bine îmi fac temele, termin o carte sau rezolv câteva ecuații în plus decât să le ajut la drobul de Paște. Accentul a fost pe educația mea. Nu voiau să ajung o altă femeie la cratiță. Nu voiau să-mi irosesc timpul spălând vase și făcând supă de pui și ostropel.

Locul meu nu era în bucătărie, ci cu o carte în mână.

Și pe bune că nu le judec. Am devenit, într-adevăr, o femeie independentă, și cred că nu trece zi în care să nu le mulțumesc în gând alor mei că mi-au trezit și îndrumat pofta pentru învățat, citit și mers la școală. An education este fix ceea ce am și ceea ce nu-mi poate lua nimeni.

Dar.

Daaa-aaa-aaar.

Faptul că bucătăria era un loc în care eu nu intram, faptul că nu găteam și că nici nu le ajutam la gătit pe femeile din familie a făcut ca relația mea cu mâncarea să fie una extrem de ciudată. Băi frate, ciudată e puțin spus. Iar acest lucru s-a văzut rapid la 19 ani, când am plecat din mediul oarecum controlat de acasă, unde mâncarea făcută de ai mei era la îndemână, în frigider, și a trebuit să-mi fac rost singură de mâncare.

Și aici începe distracția.

La 19 ani, habar n-aveam despre mâncare:

1. Cum se face. Așadar nu înțelegeam că o mâncare gătită în casă este mult mai bună, mai gustoasă și mai plină de nutrienți decât un fast-food uleios luat în grabă de la colț. Pentru mine, fast-food-ul era tot mâncare gătită. Ce-are, bre, șaorma? Uite, o gătește nenea acela transpirat de acolo! Merdenele la micul dejun? Perfect, le pot mânca direct în metrou spre facultate. Și care-i problema cu aripioarele ăstea deep-fried cu sos de maioneză? Pot să mănânc 9 aripioare în zece minute și să mă întorc în Centrul Vechi unde să beau niște bere cu prietenii!

2. Care-i faza cu ingredientele care compun o mâncare. Așa că nici nu îmi puneam problema că în preparatele din oraș ar putea exista ingrediente care o fac… bad for you. Eram, dacă vreți, genul acela de persoană naivă care credea că înghețata de căpșuni de la magazin este făcută din lapte, zahăr și căpșuni, că aripioarele de la KFC sunt și ele decât niște pui cu condimente, ce mare lucru, și că n-are nimic dacă mănânc niște franzelă albă cu icre Negro, pentru că, mno, ie grâu și ie icre din pește, care ie natural, nu? Nu.

3. Care-i faza cu educația alimentară – eram la pământ. La 19 ani, din punctul meu de vedere, cartofii prăjiți de la Mac erau legume. Și mergeau bine cu niște brânză rasă pe deasupra pentru că brânza are calciu. Și Cola era foarte bună, adică mă ținea trează în sesiune și uite, există acum și Cola Zero, și ce dacă e pusă într-o sticlă opacă, argintie, care parcă aduce a Cernobâl, are doar 2 calorii. Nu conta că habar n-am ce-s ălea calorii, important era că erau decât două, mă-nțelegeți.

Așadar, cum am pus, încet dar sigur, cele 25 de kilograme?

1. Am început să mănânc numai prostii. După cum am scris și în postarea asta, rareori mâncam mâncăruri adevărate, sănătoase, gătite. De cele mai multe ori, basculam fast-food (cartofi prăjiți, pizza, hamburgeri obosiți la colț de stradă, aripioare picante), produse de brutărie și patiserie (covrigi, merdenele, cornuri, sărățele și pateuri), sau mâncare rece (sandvișuri cu margarina, parizer, icre, cașcaval, șunci, brânze and so on).* Hai că ați fost și voi studenți, știț-cum-e.
2. Am început să ronțăi like there was no tomorrow. Și acuma, să nu vă închipuiți că mâncam mere sau banane sau migdale, ci făceam pagubă printre covrigei, chipsuri, snacks-uri, eugenii, rulade cu cremă și croissante.
3. Am devenit dependentă de Cola. Oh sweet mother of Jesus, în facultate beam cam 2 litri de Cola în fiecare zi. Când n-aveam chef de Cola (rar), cumpăram Fanta, Sprite sau Prigat de vișine. Apă cred că n-am băut, în facultate, decât o medie de 1 litru pe săptămână. Probabil aveam impresia că rugineam.
4. Am început să nu mai mănânc micul dejun și să iau cea mai serioasă masă a zilei undeva după prânz. Ca urmare, cinele mele au devenit uriașe și s-au mutat undeva după ora 22.
5. Eram complet dereglată și nu mai știam ce-i aia mâncare sănătoasă. Needucată alimentar, aveam impresia că iaurtul cu fructe e mâncare light și de dietă, așa că mâncam câte 2-3 pe zi. Citeam despre nușh ce biscuiți că au numai X calorii, așa că eram în stare să termin cinci cutii deodată, gândindu-mă: ”Ha, ce tare sunt, adică mănânc și slăbesc!” Dumb-ass.
6. Mi se schimbase gustul cu totul de la mâncărurile acestea, așa că rar, când mă mai întâlneam cu vreo mâncare făcută în casă, cu fructe sau cu legume, aveam impresia clară că n-au nici un gust, că sunt toate scârboase, că au textură ciudată și că nu pot să le-nghit fără gag reflex.
7. Nu făceam mișcare DELOC. Acuma, ca să fiu dreaptă, nu mă dădeam eu în vânt după legume și fructe nici când eram mică, iar mesele mele preferate erau cele compuse din carne-lapte-brânză-ouă și pâine (multă și albă). Dar măcar în copilărie eram foarte activă, iar în adolescență mă plimbam mult, mergeam la munte cu gașca, în drumeții – nu eram deloc sedentară. Cum am intrat la facultate, cum mișcarea mea s-a redus drastic, lăsând cale liberă tuturor prostiilor pe care le-am mâncat să se depună. Plusați la asta două drumuri în State de câte trei luni, de unde m-am întors considerabil mai grea (pana mea, lucram într-un restaurant acolo), și un job la care m-am angajat imediat după licență, unde mâncam mult și prost și la ore nepotrivite.
8. Nu eram foarte atentă la corpul meu și la semnalele pe care mi le trimitea. Dacă vă zic că NU MI-AM DAT SEAMA când s-au strâns toate kilogramele ăstea, o să mă credeți? Poate că nu. Și mie îmi vine greu să cred asta acum, când știu exact când mă îngraș sau slăbesc 500 de grame. Dar pe atunci eram tânără, eram în facultate, trecusem printr-o mulțime de probleme în familia imediată, eram ușor deprimată, ușor nepăsătoare și ușor în denial vizavi de orice. Așa cum nu mi-am dat seama că au trecut 4 ani fără să le mai dau prea multe semne de viață prietenilor mei, tot așa am luat și 25 de kile fără să realizez.

Nice going, Cătălina.

Hello, 85 de kilograme.

Aș vrea să vă spun că de a doua zi m-am apucat să urmez un regim de viață sănătoasă și am început să slăbesc, constant și corect, dar n-a fost chiar așa. Mi-au mai trebuit câteva luni până când chiar m-am hotărât să dau jos kilogramele puse în ultimii ani, iar drumul spre 60 de kilograme a fost, în primă fază, unul extrem de dificil, confuz și frustrant. Cu totul, mi-a trebuit un an ca să slăbesc cele 25 de kilograme, dar a fost unul dintre cei mai buni ani din viața mea, în care am învățat o mulțime de lucruri, atât despre alimentație, cât și despre mine. Am dat-o rău în bară câteodată, am fost fată deșteaptă uneori, am luat cele mai proaste decizii alteori și apoi m-am redresat.

Însă drumul de la 85 la 60 de kilograme nu s-ar fi putut face fără două elemente esențiale pentru mine. Unul a fost chiar educația spre care femeile din familia mea mă împingeau atâta – slăbitul a devenit cu adevărat ușor după ce am început să citesc, să mă informez, să mă educ din punct de vedere alimentar, să înțeleg care-i faza cu mâncarea și ingredientele și tehnicile de gătit. Iar celălalt element a fost, surpriză, chiar bucătăria de care femeile din familia mea încercau să mă îndepărteze. Perioada în care am început să gătesc a fost, de fapt, momentul în care mi-am reparat relația mea toxică cu mâncarea și am descoperit cât de minunat, cât de frumos, cât de relaxant și cât de incitant este să gătești mâncare bună, din ingrediente sănătoase, care miros înnebunitor, care nu-ți pică greu, nu te balonează, nu te îngrașă și care te fac să strălucești… din interior spre exterior. Acum iubesc mâncarea, iar pentru mine a găti mâncare bună înseamnă iubire. Iubire pentru persoana mea și pentru toți cei din jurul meu.

Rămâneți pe aproape, urmează Partea a II-a din Seria ”De la 85 la 60 de kilograme” și vom vorbi despre greșelile pe care le-am făcut când m-am hotărât să slăbesc – adică voi aflați unde am dat-o eu în bară și unde am fost dudă, ca să nu faceți și voi la fel, vă povestesc despre dietele minune prin care am trecut (care au fost minunat de proaste), despre înfometări și despre sesiunile de binge-eating, adică momentele ălea în care clacam și mâncam un frigider întreg de frustrare.

PS. Ședeți calme. O să slăbiți. O să vedeți că nu e chiar așa de greu. Nu faceți greșelile mele. Dacă le-ați făcut deja, e ok, rezolvăm.

*De ce când am scris cuvântul ”parizer” am băloșit instant? God damn you, parizer comunist delicios!

*** Acest articol a fost preluat de pe vechiul blog culinar Sunny Side Up și adăugat aici la cererea mai multor cititoare simpatice, cărora aparent le era dor de perioada în care scriam despre kilograme, colăcei și celulită. Habar n-aveam eu pe atunci că drumul cel mai rapid către a da jos un sfert din greutatea corporală urma să fie alăptarea. Dar despre asta într-un alt articol.***

(Photo by Kat Jayne from Pexels).