Din Bucătărie

De la 85 la 60 de kilograme. Partea II: Cum am slăbit primele 8 kilograme?

Februarie 2009. Noapte. Afară era foarte frig, eu mă băgasem deja în pat, dar mi-era cald și nu mai suportam greutatea păturii peste mine. Mă foiam printre așternuturi, întorcându-mă de pe o parte pe alta, nervoasă și cu un ușor sentiment de disperare. Am aprins televizorul și am început să zapez, trecând rapid de la un post la altul. Stomacul mi-a chiorăit brusc, lung și apăsător. Am dat sonorul mai tare, strângând din dinți.

Mi-era foame.

Era ora 23 și eu mâncasem ultima oară pe la 13, la birou.

Mi-era foarte, foarte foame.

***

Până la 24 de ani, nu știam nimic despre diete și regimuri. Îmi mai auzisem colegele din generală sau din liceu vorbind despre dieta cu supă de varză sau cine știe ce regim sinistru în care, la micul dejun, trebuia să bei o cană de cafea neagră și să mănânci jumătate de grapefruit fără zahăr. Dar eu nu trecusem niciodată prin așa ceva. Nu mi se păruse că am nevoie și, în plus, cui dracu îi place grapefruit-ul? O singură dată am ținut un fel de regim: după ce terminasem clasa a VIII-a. Pusesem pe mine vreo 5-6 kilograme de la anul în care stătusem mai mult acasă, învățând pentru Capacitate și pregătindu-mă pentru examenul de admitere la Vianu – și voiam să le dau jos înainte de începerea liceului. Am întrebat-o pe mama ce să fac, iar ea, profitând de faptul că eram în luna august, mi-a spus să mănânc normal la micul dejun și de prânz, dar masa de seară să mi-o înlocuiesc cu câte felii vreau eu de pepene roșu. Nu mi s-a părut greu deloc – am făcut chestia asta cam 2-3 săptămâni, am ajuns de la 64 de kilograme, cât aveam, la 57, și m-am oprit. Pe atunci aveam 14 ani, metabolism tânăr, făceam multă mișcare – ce să mai, it worked like a charm.

Zece ani mai târziu, la 85 de kilograme, neștiind ce dietă să urmez, mi-am adus aminte de regimul mamei. L-am pus în practică – mult și prost și evident fără pepene, pentru că eram în ianuarie. Iar regimul ăsta fără minte a fost responsabil de cea mai grea și anevoioasă perioadă din viața mea, în care am fost mereu înfometată, mereu nervoasă, mereu gata să sar la gâtul oamenilor din jurul meu. La gâtul unora chiar am sărit, în repetate rânduri.

O să scriu mai jos etapele exacte ale procesului meu de slăbire. Am stat mult să mă gândesc la ce am făcut, să îmi adun amintirile, să-mi notez exact datele, pentru ca voi să vedeți fix unde am dat-o în bară și mai ales ce să nu faceți, mă, nevăr. Mi-a fost greu, pentru că toate lucrurile ăstea s-au întâmplat în anul de glorie 2009, deci a trecut ceva timp de atunci, da’ foamea aia din primele luni ale lui 2009 n-o s-o uit niciodată.

Cum am slăbit: primele 8 kilograme.

  • Cât a durat: ianuarie 2009 – martie 2009 (aproximativ 2 luni).
  • Regula principală: săream cu totul peste masa de seară. Inteligent, nu?
  • Reguli secundare: am scos din alimentație, brusc și peste noapte, tot ce înseamnă băuturi acidulate de tip Coca-Cola, Fanta, Sprite, Kinley, dar și sucurile dulci din comerț, de tipul Prigat, Cappy, Nestea. Am renunțat la cele 3 lingurițe de zahăr pe care mi le puneam zilnic în cafea și ceai și am deprins gustul cafelei negre. Am renunțat la dulciurile zilnice (înainte mâncam în fiecare zi ciocolățele, prăjituri, batoane). Am renunțat la mâncatul între mese și la ronțăitul compulsiv.
  • Sport: deloc, nu, mulțumesc.
  • Răsplată: Da, funcționam pe principiul răsplății. În sensul că, măcar o dată la 7-10 zile, simțeam nevoia să mă răsplătesc pentru efortul depus și îmi făceam de cap. Băi, da îmi făceam de cap big style și mâncam, la o masă, fix ce voiam eu. Un meniu uriaș de la KFC? Sigur că da, mulțumesc. Un pachet de Oreo ca desert după ce terminam acel meniu? Desigur, da’ să fie mare. Sau mai bine, hai să mănânc două pachete, dacă tot ne răsplătim! Tortul bunicii? E ok, pot să dovedesc două felii și niște plăcintă cu mere. E păcat să se strice în frigider. După o astfel de răsplată, mă întorceam la regimul meu de înfometare pentru încă 7-10 zile. Totul era ok, mă gândeam eu. De fapt, am aflat eu mai târziu, ce făceam eu se numea ”binge eating”.
  • Cât am slăbit: 8 kilograme.
  • Aș mai face asta vreodată: Nevăh. Nici dacă m-ați plăti.
  • Aș recomanda asta: Nu, bre, mi-e milă de voi. A fost o prostie a minții unei puștoaice nedocumentate și prostovane. Voi să nu faceți asta.

Cum a fost?

Băi, a fost nașpa. Nașpa e puțin spus. A fost un regim urmat după ureche, inventat de mine și prost ca dracu, care mă făcea înfometată, enervată și obosită.

Totuși, in all honesty, trebuie să vă spun că asta a fost perioada în care am făcut și niște alegeri bune în ceea ce privește stilul meu de viață. Au fost făcute fără documentare, fără să citesc nimic, da’ au fost bune și, într-un fel, s-au prins de mine, în sensul că s-au transformat în practici bune de care și astăzi țin cont:

1. Am început să mănânc micul dejun, ceea ce nu se întâmplase niciodată până atunci.

2. Am început să beau în fiecare zi 2 litri de apă, ceea ce, iarăși, rareori se întâmpla – de obicei nu beam apă, ci sucuri sau Cola.

3. Am început să nu mai mănânc între mese și să nu mai ronțăi non-stop.

4. Am scos zahărul din cafea și ceai.

5. Am renunțat la dulciurile mâncate în fiecare zi.

6. Am început să mănânc mâncare gătită (de tata, de diverse restaurante, da’ măcar era gătită).

Concret, îmi începeam fiecare dimineață cu un bol uriaș de cereale Vitalis pe care le mâncam cu lapte sau iaurt, și nu exagerez când vă spun că după câteva săptămâni mi se urâse atât de tare de mâncarea asta, încât îmi venea să plâng de scârbă numa când vedeam castronu ăla. La prânz mâncam orice – fie pachețel pus de acasă cu ce mâncare făcuse tata atunci (în perioada aia locuiam cu el), fie îmi comandam ceva la birou. Exemple de masă de prânz luată de acasă: paste cu sos de roșii și brânză rasă deasupra; tocăniță de legume cu ceva carne prin ea; orez cu pui; friptură cu cartofi la tavă; musaca, pilafuri, ciulamale. Exemple de mâncăruri pe care mi le comandam dacă nu aveam pachețel: salate cu brânză și șuncă; paste de orice fel; pizza; pui cu legume; pui cu orez; friptură cu cartofi copți; șaorma. După cum vedeți, nu țineam cont de amestecul de proteine, carbohidrați, dacă mâncam sau nu legume crude sau fructe, chestii-trestii. Mâncare să fie, eventual gătită. Rar, îmi comandam pizza sau șaorma. Fast-food-ul îl păstram pentru zilele de răsplată.

Și asta era tot ce mâncam în ziua respectivă. După masa de prânz se-nchidea taraba, mă-nțelegeți, și știam că nu mai pup nimic până a doua zi, la bolu’ de cereale. Masa de prânz mi-o mâncam încet, cu înghițituri mici, încercând să savurez fiecare bucățică și să mă satur. Ceea ce se și întâmpla – da’ nu vă spun cam cât de foame mi se făcea seara sau ce furie înfometată mă apuca pe la unșpe noaptea. Mă, era crunt. Era înnebunitor. Dacă în primele zile a fost ok, iar în primele săptămâni a fost cât de cât accceptabil, prin luna februarie simțeam că mor, literalmente, de foame. Mă băgam în pat devreme, cu gândul că trebuie să adorm, ca să uit că mi-e foame. Nu ieșeam în oraș cu prietenii, pentru că mirosurile de mâncare din jur mă tâmpeau. Îmi venea să plâng, mă simțeam amețită și îmi puneam căștile pe urechi cu muzica dată tare numa ca să nu mai aud chiorțăiturile stomacului. Câteodată plângeam de ciudă. Eram proastă, mă, tânără și proastă, voiam și eu să fiu slabă, să scap de burtă și de șuncile adunate pe șolduri, și nu știam, mă, că se poate și altfel. Înfometarea era tot ce știam că funcționează.

Și, din păcate pentru corpul meu, înfometarea chiar funcționa. Oricât de disperată de foame aș fi fost seara, nimic nu se compara cu sentimentul pe care îl aveam a doua zi de dimineață când, după ce mă dădeam jos din pat și mergeam la toaletă, mă dezbrăcam complet și mă urcam pe cântar. Ohohooo, ce bine era! Kilogramele se topeau pur și simplu de pe mine și slăbeam câteodată chiar și câte jumătate de kil pe zi. Când vedeam cum cântarul arată, de la 85 de kile, 84.5, și apoi scade încet-încet, mă simțeam motivată să mă reped înspre bolul ăla de cereale dimineața și să mai rabd de foame încă o seară. Blugii începuseră să-mi fie din ce în ce mai largi, rochiile deja nu îmi mai veneau strâmte, iar colegii remarcaseră și ei că slăbeam – toate aceste mici reușite mă înverșunau și mai mult. Mă luptam cu corpul meu și credeam că ies învingătoare, când, de fapt, îl bruscam, îl înfometam, îl hăituiam. Iar efectele nu au întârziat să apară: eram din ce în ce mai obosită, mai palidă, mai vlăguită. Energia îmi pierea, nu aveam condiție fizică, mi-era mereu frig, eram amețită și irascibilă. Țipam la tata fără motiv, țipam la colegi, nu aveam răbdare să fac nimic și nu puteam să plănuiesc nimic. Îi disprețuiam pe toți, îi uram pe toți. Eram un monument de nervi și ură.

Fără să-mi dau seama, ceea ce ar fi trebuit să mă facă să fiu în formă mă epuiza și mă topea de pe picioare. Ajunsesem la 77 de kilograme, dar simțeam că n-o mai pot duce mult așa. Tânjeam după o masă de seară așa cum însetatul tânjește după apă, în deșertul pustiu.

Așa că la un moment dat, prin martie, mi-am spus că ceva trebuie să se schimbe. Mi-am făcut abonament la o sală de sport de lângă ProTV și am mâncat o masă de seară, pentru prima oară din luna ianuarie.

În Partea a III-a o să aflați cum am reușit să mă îngraș la loc vreo 2 kilograme, cum m-am panicat și, ca o proastă, m-am făcut peste noapte raw-vegană, pentru că așa e când ai 25 de ani și mintea unei adolescente de 15. Iar în partea a IV-a vă povestesc cum am descoperit varianta cea mai sănătoasă și potrivită pentru mine de slăbire și apoi de menținere, pe care am pus-o în practică cu regularitate până când am rămas însărcinată.

PS. Vă rog io mult, nu vă înfometați. N-are sens. Nu obțineți nimic din asta.

*** Acest articol a fost preluat de pe vechiul blog culinar Sunny Side Up și adăugat aici la cererea mai multor cititoare simpatice, cărora aparent le era dor de perioada în care scriam despre kilograme, colăcei și celulită. Habar n-aveam eu pe atunci că drumul cel mai rapid către a da jos un sfert din greutatea corporală urma să fie alăptarea. Dar despre asta într-un alt articol.***

(Photo by Engin Akyurt from Pexels).

Tag-uri:

Câteva comentarii

  1. Avatar

    Si partea a treia unde o gasim? Zic si eu!

  2. Cătălina

    E in lucru as we speak 🙂 Long overdue, long long overdue. Cred ca ar trebui si partea a patra: cum te mentii dupa sarcina si nastere, dar trebuie sa gasesc un raspuns pertinent in afara de ”cari non stop un pepene de 13 kile” :))))

  3. Pingback: De la 85 la 60 de kilograme. Partea III: excese, exagerări, extreme, probleme. - Sunny Side Up

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *