În răstimpul în care scriu acest articol, este foarte posibil ca Andreei Burlacu să îi înceapă travaliul, iar până îl citiți voi, este de asemenea foarte posibil ca ea să nască deja. În timp ce scriu, îi mai verific din când în când profilul de Facebook și caut în mesagerie vreun mesaj nou de la ea. Andreea este însărcinată în 40 de săptămâni cu primul său copil – și este una dintre multele cititoare ale blogului despre care știu că așteaptă să nască în perioada asta plină de confuzie, stres și nesiguranță. Andreea tocmai a împlinit 33 de ani, este antreprenor (are de trei ani propria firmă de comunicare) și scrie pe blogul AndreeaBurlacu.ro despre ”cărți, filme, teatru, evenimente și lucruri care-mi atrag atenția. Nu în ultimul rând, gânduri răzvrătite, observații sociologice și relații publice (deh, meseria)”.
Pe ultima sută de metri înainte de naștere, am stat de vorbă cu Andreea despre sarcina sa, (ce a mai rămas din) planurile pe care și le făcuse în legătură cu nașterea și despre ce simte o viitoare mamă care va aduce în curând o nouă viață într-un context în care zilnic, numărăm morții din lume. E un interviu cu niște strângeri de inimă, mai multe ”nu știu”-uri, dar și cu o doză sănătoasă de încredere și optimism. Știu din online cât de organizată e Andreea și cum este genul de om căruia nu-i place să se plângă, ci să facă rai din ce are – așa că sper că experiența și gândurile ei vor ajuta și alte gravide care mă citesc și care sunt gata-gata să aducă pe lume un copil. Iar la finalul articolului, găsiți câteva sfaturi și pentru noi, cei din jurul acestor femei – despre cum putem să le ajutăm și să le sprijinim în perioada aceasta ciudată și vulnerabilă.
Sunny Side Up: Ești la primul copil și, din câte am înțeles, și prima din grupul tău de prietene care o să devină mamă. Cum ți-ai închipuit că va fi perioada aceasta de la finalul sarcinii pentru tine, pentru voi, față de cum arată ea de fapt zilele acestea? Sunt mari diferențele dintre expectations și reality?
Andreea Burlacu: În general totul a fost muult mai bine decat auzisem. Mă refer aici la toată sarcina. Am citit și primit multe informații despre cât de grea va fi sarcina, urâcioasă, probleme, nașpa. Mă și mir că am mai vrut să rămân gravidă. :)) Cred că în zilele noastre există foarte mult plânset, mult tânguit și mult lamentat. Bineînțeles că toate țin de cazuri particulare, că există exceptii și excepții, dar mi se pare că gradul de rezistență și toleranță, atât la durere, cât și la greutăți, este tot mai mic.
Legat exclusiv de partea de final, ultima lună a venit cu emoții suplimentare. Oricum finalul e greu căci nah, burta mai mare, respirat mai greu, aciditate crescută, sunt niște simptome care îți îngreunează un pic existența. Apoi emoțiile necunoscutului, oare cum se simt contracțiile, oare apuc să fac epidurala, cât de tare doare, cum va fi nașterea? Toate întrebările și nelămuririle de gravidă devin și mai mari și mai grele când îți pierzi reperele. Până în luna a opta știam cu ce medic, cu ce moașă, la ce spital nasc, că voi avea partenerul lângă mine și la naștere și apoi în rezervă, era totul gândit, stabilit, pregătit. Apoi, poc, corona. Și au început să pice elementele cunoscute unul cate unul.
Din fericire, am în continuare medicul, moașa și spitalul, însă nu și ăstea fără emoții. Căci ordonanțele date au tot schimbat datele problemei și în fiecare zi mă tem că va mai pica ceva din ce știu. Însă tot eu mă liniștesc și mă gândesc că au nascut miliarde de femei înaintea mea, m-oi descurca și eu cumva.
Toate întrebările și nelămuririle de gravidă devin și mai mari și mai grele când îți pierzi reperele. Până în luna a opta știam cu ce medic, cu ce moașă, la ce spital nasc, că voi avea partenerul lângă mine și la naștere și apoi în rezervă, era totul gândit, stabilit, pregătit. Apoi, poc, corona. Și au început să pice elementele cunoscute unul cate unul.
Cum au fost ultimele 30 de zile pentru tine? Ai putut să te duci la controalele de rutină necesare pentru ultima lună de sarcină? Ce ai văzut schimbat la procedurile din spital/clinică, față de ce vedeai de obicei înainte de anunțarea stării de urgență?
Cumva începusem să răspund mai sus la întrebarea asta. Deh, femeie care stă de o lună și o săptămână în casă, sunt ușor nevorbită :)). Ultima lună a fost cu multe mixt feelings. Pe de-o parte, eu sunt obișnuită să stau mai mult în casă și nu mă deranjează. Lucrez ca freelancer de 4 ani și jumătate și mi se întâmplă des să uit să mai ies câte 3 zile la rând. Însă de la 3 zile la 50 e o diferență mare și mi-e greu în primul rând că nu pot să fac mișcare. Iubesc să merg pe jos, să mă plimb, mai ales primavara, și mă frustrează faptul că acum nu pot. Însă mi s-a activat instinctul matern de protecție și probabil și de sacrificiu, astfel încât, pentru că știu scopul: acela de a fi sanatoase și eu și fii-mea și apoi toți ai mei, mijloacele nu mi se mai par atât de grave. Sunt de fel o ființă foarte adaptabilă și destul de maleabilă, așa că încerc să fac rai din ce am.
Am putut să fac o parte dintre controale. Am reușit să fac controlul preanestezic și cel de neo-nato din săptămâna 36, deși începuse treaba cu covidul, însă nu se închiseseră atât de ermetic spitalele. Apoi fix după astea, am primit informare că la spital se merge doar pentru urgențe, restul se anulează. M-am speriat puțin căci trebuia musai să ajung și la hematologie (am o predispoziție de trombofilie pentru care am facut și fac injecții zilnic de prin luna a patra) unde să-mi spună când să opresc Clexane-ul și când să-l repornesc (injecțiile trebuie oprite cu 24 de ore înainte de naștere, însă cum la mine vreau să fie naturală, cam greu cu estimatul. Mă rog, din fericire Medicover s-a adaptat destul de repede și am putut să am „consultația” asta pe mail. Din fericire apucasem să fac analizele, trebuia doar să le vada medicul hematolog și să-mi spună ce am de făcut. Apoi, între timp, am mai făcut 2 ecografii, la 38 de săptămâni și una aproape de 40, pe care le-am facut la o altă clinică privată unde activează medicul meu. Din fericire am avut unde și am posibilitatea financiară. Nu știu ce fac bietele femei care nu-și permit sau care nu locuiesc în zona urbană.
Cam astea au fost schimbările: fără programări, doar urgențe, triaj la intrare, plus, cel mai greu de îndurat pentru noi, excluderea tatalui și de la naștere și de la vizite, de la orice. Practic mă va lăsa cu bocceluța la intrarea în spital și mă va lua cu tot cu bebe după 2 zile. Știu, se întâmpla asta și pe vremuri, însă acum, când ai plătit să fie altfel, când te-ai pregătit 8-9 luni cu ideea ca veți fi 2 în proces, când ai putut să vezi copiii fraților, prietenilor fix după naștere, dar nu poti să-l vezi pe al tău (aici vorbesc despre iubitul meu) e destul de frustrant. Dar din nou, ne dorim să fim sănătoși, că restul se recuperează.
Ce sfaturi ți-a dat medicul tău în perioada asta, pentru a te proteja pe tine și pe bebelușul tău? Cum ai simțit relația dintre ginecolog – gravidă o dată cu pandemia?
În afară de sfaturile clasice: evită ieșitul afară, spală-te des pe mâini, protejează-te cât de mult poți, n-am primit indicații suplimentare. Eu am un medic pe care îl cunosc de niște ani buni, suntem prieteni înainte să-i fiu pacientă și ca atare putem avea o relație mai deschisă, ceea ce pe mine mă ajută mult. Iar el e tipul de medic foarte relaxat, stăpân pe situație și foarte bun profesionist, ca atare nu se ambalează și nu m-a speriat. Altfel am vorbit pe whatsapp (dar am făcut asta toată durata sarcinii), mi-a găsit alte clinici unde să ne putem vedea/face eco, lucrurile au decurs destul de normal.
Într-o perioadă în care căutăm cu toții certitudini, asigurări, feluri de a ne potoli anxietatea, care sunt certitudinile tale? Ce știi, în acest moment, despre ce o să se întâmple o dată ce îți încep contracțiile? Pe ce/cine te bazezi?
Certitudinea mea e că nimic nu e cert. 🙂 Cumva am înțeles asta acum niște ani la terapie și ce bine îmi pare că am învățat asta la timp. 🙂 Având în vedere ca am ales și naștere naturală și alăptare, cumva m-am obișnuit din vreme că totul e relativ, am niște repere, dar cam atât.
Certitudinea mea e ca nimic nu e cert. 🙂 Cumva am inteles asta acum niste ani la terapie si ce bine imi pare ca am invatat asta la timp.
Ai primit informații clare de la medicul tău? Ați făcut împreună un plan, ai aflat care va fi procedura legată de coronavirus în spitalul în care vei naște, dacă vei putea rămâne alături de bebeluș, dacă îl vei putea alăpta?
Aveam un plan, însă am învățat că nu se știe dacă ne putem ține de el. Ceea ce știu azi, nu se știe dacă diseară nu apare o nouă ordonanță care să schimbe asta, e că voi ajunge la spital în travaliu, voi fi asistată de moașa și medicul meu, voi putea avea parte de clampare târzie, skin on skin, bebe la mine și cu mine și imediat după și apoi în rezervă. Știu ca există maternități unde mamele sunt întâi testate de covid și apoi se stabilește ce și cum, însă în cazul spitalului unde nasc eu nu se testeaza persoanele care nu sunt deloc suspecte (iar eu chiar nu am de ce să fiu, căci stau de 40 de zile în casă, iubitul meu de vreo 35, nu am ieșit decât în mașina proprie de 2 sau 3 ori pentru a merge la consultații, altfel nici la shopping nu am fost niciunul dintre noi. Ne-am făcut provizii prin comenzi la domiciliu și am dezinfectat tot ce a intrat în casă. Nu am avut febră sau alte simptome, nu am mai călătorit din luna a șaptea, nu m-am întâlnit cu oameni care să fi călătorit. Deci sunt cea mai nesuspectă ființă 🙂 ). Oricum ar fi greu cu testatul în cazul nașterilor naturale, căci ar trebui să mă separe de bebe 24 de ore până vine rezultatul abolut degeaba. La cezariene e mai simplu, vii cu o zi înainte de naștere și aia e. La naturale pare că ne pedepsesc sau ceva. Ma rog, bine că spitalul meu a decis sa meargă pe recomandările Organziației
Dacă ar fi să descrii folosind câteva cuvinte felul în care te simți zilele acestea, care ar fi acelea? ”Teama” se numără printre ele? Dar ”Liniștea”?
Emoții. Teamă. Exaltare. Nerăbdare. Curiozitate. Bucurie. Frică. Încântare. Cam așa, un carusel de emoții. 🙂
Mă ajută sarcina, pentru că ideea de a da viață în plină pandemie și anul ăsta plin de moarte mă bucură mult. E fantastic să simți cum crește o viață în tine, chiar dacă în jur e multă tristețe. Îmi dă curaj, putere și bucurie.
Te-ai adaptat repede la noua situație sau dimpotrivă? Ce te-a ajutat în procesul de adaptare?
M-am adaptat repede pentru că așa sunt, nu suport să mă plâng și să privesc în zare, sunt un om al acțiunii. M-a ajutat partea de freelancing pe care o fac de niște ani buni, deci sunt prietenă cu casa și cu statul în casă. Mă ajută sarcina, pentru că ideea de a da viață în plină pandemie și în anul ăsta plin de moarte mă bucură mult. E fantastic să simți cum crește o viață în tine, chiar dacă în jur e multă tristețe. Îmi dă curaj, putere și bucurie.
M-au ajutat ai mei care m-au mega aprovizionat la începuturile pandemiei, să fie ei siguri că am ce mânca. 🙂 Mă ajuta felul meu organziat de a fi și un pic de OCD pe care îl am, așa am putut să organizez ce ne trebuie în casă, ce mâncăm întâi, ce mai trebuie comandat, cum împărțim resursele, casa, nevoile și soluțiile ca să fim cât de cât confortabili. Mă ajută partenerul meu, e mare lucru ca măcar la final de zi să ai pe cine strânge în brațe și cine să-ți întindă un umăr acum când mulți oameni se simt tot mai singuri.
Sunt multe femei însărcinate acum care trec prin cea mai vulnerabilă perioadă a vieții lor, la care se adaugă și izolarea în casă, incertitudinea în ceea ce privește nașterea, faptul că partenerul nu le va putea fi alături, așa cum au plănuit – și lista poate continua. Din punctul tău de vedere, cum am putea noi, cei de lângă, să ajutăm acum, concret, o viitoare mamă? Tu ce ai simțit că ai nevoie din partea celor din jur? Ce ți-a făcut bine să auzi sau, dimpotrivă, ce nu ți-a prins bine deloc, ca reacție a celor din jur?
Cea mai drăguță întrebare. Mi se pare foarte frumos că te-ai gândit la cum pot alții să ajute și știu că așa ești tu, căci vorba aia, acum câteva zile ai sărit cu idei, sfaturi și încurajări către mine. Cred că au nevoie să li se recunoască meritele, că sunt puternice și să fie mai apreciate decât de obicei. Pentru că nu e ușor, asta în mod clar. Și să fie întrebate din când în când cum se simt. Pe mine ma bucură enorm să știu că se gândește cineva la mine. Mie personal nu-mi priește lamentarea. Și nici acele: eh, stai să vezi că greul de acum încolo începe. Nu ți-a fost rău încă? Stai că acum te lovește. Fraților, și mai ales, surorilor, căci de obicei femeile au venit cu astfel de inputuri, dacă nu aveți un gând bun, de încurajare, nu ziceți nimic. E mai bine așa decât să mă sperii. 🙂
Cam așa văd eu lucrurile și mulțumesc mult pentru întrebări. Scrisul e un fel de terapie, așa că mi-a prins bine.
