Copilul meu nu trebuie să se întrebe dacă îl iubesc, cât îl iubesc, de ce nu îl iubesc sau de ce nu îl iubesc mai mult. Nu vreau să aibă grija asta.

La un an și opt luni, Mircea are multă treabă și destul de multe griji. ?

De dimineață are, în fiecare zi, o treabă importantă: trebuie să-i dea binețe câinelui, să-l mângâie pe urechi, să-și înfigă degetele în blana lui și să-i tragă botul umed spre capul lui blond, să îi strige ”Babii! Sansi, Sansi, neasa!”, apoi să mi-o arate mândru: ”Mami, câââine!”. Să o tragă puțin de coadă, să se sprijine de ea și să încerce să o spele pe dinți cu peria lui de păr. Asta este treaba lui, ăstea-i sunt grijile.

Înainte de somnul de prânz are și mai multă treabă. Are fix 27 de cutiuțe de plastilină colorată pe care vrea să le pună mereu în ordine înainte să se culce, iar ordinea aceasta despre care vorbim este extrem de importantă: două trebuie să stea pe canapea, 3 în bibliotecă, 4 în culcușul Sansei, una în mașina de spălat vase, 5 în mașina de spălat rufe, iar restul în uscător. Bine, întotdeauna își dorește să pună una dintre ele în veceu, dar după ce am pescuit mingea câinelui din fundul veceului am devenit foarte atentă la ce face blondul ăsta mic pe lângă vasul de toaletă. Asta este treaba lui, ăstea-i sunt grijile.

După-amiaza e plină de treburi. Trebuie să picteze castane, să învelească ghinde în plastilină, să deseneze frunze și apoi să se enerveze pe fiecare în parte și să le arunce cât colo, ba pentru că ghinda i-a scăpat din mână, ba pentu că a naibii castană nu a stat la pictat, ba pentru că am vrut și eu să desenez pe frunză. Plânge, se jelește, miorlăie, își revine, râde în hohote, chiuie, mă îmbrățișează, mă împinge, uneori toate în decurs de trei minute. Asta este treaba lui, ăstea-i sunt grijile.

La masă are alte treburi. Trebuie să facă tot posibilul să bage în gură o cât mai mare cantitate de mâncare, cu două mâini dacă se poate, împingând-o până în fundul gâtului, ca mai apoi să se bâțâie, să râdă și să se maimuțărească (cu toată mâncarea pe undeva pe lângă amigdale), în timp ce mă-sa face un mic atac de panică lângă el la masă și își reamintește rapid toți pașii de resuscitare învățați la cursul de prim ajutor pentru bebeluși și copii. Sau, în alte ocazii, înfige un deget scârbit într-o chifteluță de dovlecel, o gustă ezitant și apoi refuză să mai mănânce punct, fără drept de apel. Asta este treaba lui, ăstea-i sunt grijile.

Aleargă dintr-o parte în alta a apartamentului sau a parcului, se aruncă din zbor pe tricicletă sau trotinetă, fuge în fundul gol după baie strigând ”’Cutecel! ‘Cutecel!”, vrea să doarmă doar cu cartea cu Ema (că altfel iese rău), vrea să mănânce doar din farfuria mașinuță (că altfel iese foarte rău), vrea ca Bunicul Bian (așa îi spune lui tata) să locuiască la noi pentru totdeauna, vrea să mănânce din Play-Doh când eu nu mă uit, vrea să poată folosi un cuțit (”coțitul! coțitul!”), vrea să strângă tot gunoiul de pe stradă și toate bețele din parc și îi place să repete aceeași glumă, zilnic, când îl întreb ce vrea să mănânce: ”Gunoi ‘n Dodoli!” (adică gunoi în farfuria de la Dodoli, asta vrea să mănânce, e glumița lui preferată, râde de fiecare dată de se prăpădește). Asta este treaba lui, ăstea-i sunt grijile.

Dar sunt anumite lucruri pe lumea asta care nu-s treaba lui Mircea. Care nu-s în grija lui. Și așa aș vrea să rămână.

Treaba copilului meu nu este să mă facă pe mine fericită. Fericirea mea nu stă în mâinile lui, nu este responsabilitatea lui, zâmbetul și mulțumirea mea nu trebuie să fie în grija lui. Starea mea de bine este numai și numai treaba mea, veselia mea mă privește doar pe mine și sper ca niciodată să nu simtă pe umerii lui povara de trebui să mă facă fericită. Nu asta este responsabilitatea lui. Nu asta este treaba lui. Nu asta este grija lui.

Treaba copilului meu nu este să facă în viață ce mi-aș dori eu ca el să facă. Este liber să urmeze ce vis dorește, liber să aleagă ce profesie vrea, liber să exploreze până găsește ceea ce îl pasionează, ceea ce îl face fericit, ceea ce îl împlinește pe el, nu pe mine. Eu pot să-i fiu sprijin, pot să îl ghidez, pot să îl observ, pot să îl expun la situații, experiențe, jocuri, cărți, filme, muzică, drumeții, călătorii, dar ceea ce el vrea să facă, mai departe, cu timpul care-i este dat îl privește doar pe el. Treaba lui nu e să facă ce aș vrea eu. Nu asta trebuie să fie grija lui.

Nu-i treaba copilului meu să mă împlinească. Deși, bless his heart, o face în fiecare zi fără să-și dea seama. Nu-i treaba copilului meu să umple goluri pe care eu singură nu știu cum să le umplu. Deși, dragul de el, cam face și asta, de când s-a născut. Nu-i treaba copilului meu să vindece răni grele din trecut. Deși și asta face, în fiecare zi în care mă uit la el și mă văd pe mine, acum 30 de ani. Dar nu asta ar trebui să fie grija lui, nici acum nici mai târziu.

Nu-i treaba copiilor să repare relații disfuncționale între părinți cărora le-ar sta mai bine separați decât împreună. Nu-i treaba copiilor să facă tot ceea ce părinții nu au reușit, nu au putut sau nu au fost suficienți de buni încât să facă la vremea lor. Nu-i treaba copiilor să vindece dureri vechi și amintiri pe care părintele le-ar vrea îngropate pentru totdeauna, din propria lui copilărie. Nu-i treaba copiilor să bifeze zeci de achievement-uri care sunt mai degrabă pe lista părintelui, decât pe lista lor. Nu-i treaba copiilor să facă pe dracu-n patru ca părintele să fie mândru, mulțumit, iubitor.

Și, mai presus de orice, nu-i treaba copilului meu să se întrebe dacă îl iubesc, cât îl iubesc, de ce nu îl iubesc și de ce nu îl iubesc mai mult. Treaba asta vreau să o simtă atât de mult, atât de puternic, atât e necondiționat, atât de firesc, încât niciodată să nu își ocupe serios mintea, timpul, sufletul cu întrebarea ”Oare mama mă iubește?” – ci să știe asta, mereu, întotdeauna, dintotdeauna. Pentru că are atât de multe treburi importante de făcut cu timpul lui, încât grija asta nu vreau să o aibă niciodată.