Ce am învățat în 2020

Am învățat că toate planurile, listele și agendele frumos organizate se pot da peste cap și anula în doar câteva zile. Așa că a trebuit să deprind flexibilitatea, adaptarea, calmul în fața schimbării.

Am învățat că un an plin cu excursii, vacanțe și vizite se poate transforma într-unul cu multă izolare, puține întâlniri, excursii mai scurte și mai restrânse. Așa că a trebuit să îmi înfrâng dorul de ducă, să-l domolesc, să-i spun ”nu acum, răbdare, răbdare, va fi timp și de călătorii”.

Am învățat că nu sunt responsabilă doar pentru mine, familia mea și cei apropiați mie, ci și pentru membrii comunității din care fac parte, pentru oamenii care trec pe lângă mine pe stradă, pentru cei care merg la cumpărături o dată cu mine sau ai căror copii se joacă în parcul de lângă casa mea. Așa că a trebuit să mă gândesc mereu la consecințele pe termen lung și pe plan larg ale faptelor mele.

Am învățat că dezinformarea duce, de cele mai multe ori, la greșeli grave, la fapte necugetate, la punerea în pericol a celor de lângă noi. Uneori dezinformarea duce la boală. Alteori duce la moarte. Așa că a trebuit să mă informez, să citesc, să mă educ, să aflu.

Am învățat că, în Social Media, autenticitatea cântărește mai greu decât orice filtru și că onestitatea strânge în jur oameni adevărați, empatici, vocali și inimoși. Genul meu de oameni. Așa că a trebuit să mă debarasez de rușine și de gândurile de genul ”oare ce o să zică X?”, și am oferit cu sinceritate felii din viața mea de zi cu zi, cu bune, cu rele, cu reale.

Am învățat că zeci de mii de followers indiferenți și neatenți nu contează absolut deloc, comparativ cu o comunitate vie, de oameni uniți și activi, prezenți și implicați. Așa că m-am bucurat de fiecare mamă care face parte din acest sat, acest trib, pentru care sunt profund recunoscătoare.

Am învățat că într-un an negru și dur pentru tot Pământul pot apărea totuși mici momente de sclipire, de bucurie, mici ocazii de a fi bine și de a face bine. O astfel de sclipire a poposit anul acesta la fereastra mea și, cu mare mare bucurie, am scris prima mea carte care va fi în curând tipărită. Pe foi de hârtie, cu miros de cerneală și cu dragostea mea pentru Mircul imprimată pe fiecare pagină. Așa că am început să cred că visele din copilărie chiar se împlinesc, dacă nu uiți de ele.

Am învățat, cu ocazia asta, că atunci când ești mamă, o carte nu se scrie ca în ”Sex and the City”, și că eu nu pot fi o Carrie Bradshaw care tastează relaxat și diafan, cu un croissant și un latte de la Starbucks lângă laptop. Așa că am scris repede și eficient, o oră acum, jumătate de oră mai pe seară, 10 minute înainte de a scoate copilul afară, două ore noaptea, cu flăcăul trântit incomod peste mine. Am scris oricând am prins un moment cât de cât liber.

Dar cel mai important, am învățat că poveștile vindecă. Vindecă răni, traume ale trecutului, durere, lacrimi, frustrări, neîmpliniri. Așa că am început să culeg povești pentru voi toate, ca să ne vindecăm împreună. La mulți ani, dragele mele, din orice colț de lume m-ați citi. Vă mulțumesc. You made it all happen.