#NormalizeMotherhood: ”Mă simt vinovată de neputința mea de a deveni mamă mai devreme”

••• Textul de mai jos și fotografiile fac parte din seria #NormalizeMotherhood, pe care am pornit-o anul trecut alături de mamele din comunitatea de pe Instagram pentru că am vrut să arătăm fața reală, autentică, a maternității şi a postpartum-ului – fără filtre, fără măşti, fără a căuta cele mai bune unghiuri. Dacă vreți să vă alăturați proiectului, aştept fotografiile şi gândurile voastre. Vă mulțumesc!  •••

”Mi-am făcut curaj să împărtășesc povestea noastră și uite cum imediat ce m-am apucat să scriu, mi-au dat lacrimile. Sunt mamă de aproape 8 luni, o mamă bătrână, de 35 de ani. Spun bătrână pentru că majoritatea mămicilor sunt atât de tinere, încât mă simt vinovată de neputința mea de a deveni mamă mai devreme.

Povestea mea de mamă începe cu mult înainte de a o avea pe Ema. La vârsta la care prietenele mele își doreau carieră, eu îmi doream o familie. Probabil multe femei mă vor critica, dar pe mine mă împlinea un copil, nu un job ideal. De-a lungul timpului am la fost la mai mulți medici ginecologi și încă din adolescență mi s-a spus că nu pot avea copii. La 25 de ani, doctorița mi-a spus sec „N-ai nimic dragă, doar că ai uterul retrovers și bicorn și nu poți face copii”. Am urât-o și încă o urăsc pentru felul barbar în care mi-a spulberat visul. Anii au trecut și alti 3 doctori mi-au spus același lucru, însă eu știam că menirea mea este aceea de a deveni mamă.

În 2018, înainte de Crăciun, am rămas însărcinată! Însă bucuria nu avea să țină mult. Într-una din zile, în timp ce lucram, m-am trezit cu dureri și am observat că sângerez. Mi-am sunat medicul care m-a trimis la o colegă, el fiind în concediu. Au urmat 3 săptămâni de stat la pat, cu tratament și mers de două ori pe săptămână la control. După 3 săptămâni, singură mi-am dat seama că sarcina mea era oprită din evoluție. Am fost la un pas de moarte. Durerea sufletească o întrece cu mult pe cea fizică! A trebuit să fac chiuretaj pentru a mă curăța. M-am trezit din anestezie mai devreme și auzeam doctorul cum plângea de mila mea. Nu eram în stare să vorbesc, dar lacrimile îmi curgeau pe obraz și simțeam cum se rup bucăți din mine. La controlul ce a urmat mi-a spus și el că trebuie să iau anticoncepționale pentru a nu mai trece prin acest chin deoarece nu pot avea copii. Am refuzat. Mă luptam cu o depresie cruntă,  nimeni nu mă susținea, auzeam doar „Așa a vrut Dumnezeu” sau „E mai bine asa”. Printre lacrimi răspundeam că dacă este nevoie, mă voi lupta și cu Dumnezeu. Am renunțat la job și m-am dedicat doar dorinței de a deveni mamă. Norocul meu a fost că am avut moștenirea de la tata, cu care ar fi trebuit să cumpar o casă.  Banii aceia aveau să ajungă exact pentru analize, tratament, sarcină, naștere.

Am reușit să ajung la un medic minunat care mi-a propus o operație de sept uterin. Tot el mi-a descoperit problema cu trombofilia. Pe 25 iunie 2019 m-am operat, iar doctorul mi-a spus la externare, sub formă de glumă „La anul pe vremea asta o să fii iar pe patul asta, dar lauză”. L-am crezut! Trei luni mai târziu am rămas însărcinată. Am început tratamentul cu Clexane, zilnic mă injectam în burtă și mă rugam să reușesc să ajung la 13 săptămâni,  cât să putem respira mai ușor. Era o sarcină dificilă, atât pentru mine, cât și pentru doctor care știa problemele mele. La 6 săptămâni am avut o sângerare. La camera de gardă mi s-a spus că nu se vede embrionul. M-am dus cu inima frântă la doctor să mă curețe. Însă în acea zi am văzut o minune. Ecograful cânta după bătăile inimii lui bebe. Am plâns de fericire. Au urmat luni grele, cu multe probleme, cu diabet, insulină, cu depresie, cu dureri, cu răutatea soacrei care spunea mereu „Nu are nici pe dracu, se răsfață!”, cu pandemie… Mă rugam să pot duce sarcina la termen, dar văzând problemele care se tot agravau, voiam să ajung cât mai aproape de termen, cât să pot să nasc în siguranță.

Pe 11 Iunie 2020 eram din nou internată, să nasc. A fost o naștere cu emoții,  atât pentru mine, cât și pentru echipa de medici și asistenți, pregătiți pentru ce putea fi mai rău. Am născut mai devreme, prin cezariană, pentru că bebe efectiv nu mai avea loc din cauza uterului, glicemia mea era foarte mare, cu tot tratamentul, iar riscurile erau mari… A fost dureros să nasc în pandemie, să fiu singură, fără soț, să văd numai fețe acoperite care intrau foarte rar să mă verifice… Îmi amintesc doctorița de gardă care a venit în control și văzându-mă m-a certat pentru că sunt grasă și nu am nevoie de calmante. Am rămas plângând de durere fizică și psihică.

Mi-au adus bebelușa și abia aveam putere să o țin. Stăteam întinsă,  cu ea pe piept pentru că altfel nu puteam. O alăptam cum prindeam ocazia de a o avea în salon  lângă mine, dar mameloane mele erau practic inexistente. Ceva lapte primea, o simțeam. La externare am plâns atât de fericire pentru că am putut pune capul la pieptul soțului, dar și de durere și frustrare,  văzând o altă mămică care a născut natural că merge fără probleme, pe tocuri, aranjată,  iar eu mă țineam de pereți ca să pot merge și aveam picioarele atât de umflate încât nici în papucii soțului nu îmi încăpeau.

Acasă a fost bine în prima zi. Ne-am bucurat că suntem uniți.  Am plâns de fericire și eu și soțul. Ne priveam minunea și nu ne venea să credem că este adevărat ceea ce trăim. Apoi m-a lovit materninatea. Soțul pleca dimineața la muncă și venea noaptea. Eram singură cu bebe, în dureri, pe o canapea care devenise o extensie a mea. Bebe plângea, era prea înfometată și nu trăgea bine din sân. Atașarea era corectă,  uneori păpa, dar fiind foarte mâncăcioasă voia să pice mai ușor… se enerva și urla. Îmi uram mameloane. Știam că ele sunt problema și orice încercam nu era suficient. Îi dădeam formulă ca supliment și pompam sânii tot timpul. O țineam la sân cât de des puteam, însă nu avea răbdare deloc. Îi dădeam lapte de sân muls și păstrat în frigider, dar pe zi ce trecea, laptele se împuțina. Ea vărsa întruna, nimeni nu intelegea că varsă, nu regurgitează. Într-o zi, în urma unui șoc, am pierdut laptele definitiv.

Am continuat cu formulă pe care am schimbat-o de câteva ori, la sfatul pediatrei, Ema varsând după fiecare masă. Nu putea dormi singurică, singurul mod în care dormea era în brațele mele sau pe pieptul meu. Eu nu mai apucam nici să mă spăl, uneori mergeam la toaletă cu ea în brațe. Și nu era nicio zi în care să zic că este bine. Plângeam alături de ea. Uneori mă enervam pe neputința mea de a o liniști. Depresia postpartum se instalase, iar eu nu aveam niciun suport. Toată lumea credea că plâng din cauza oboselii sau că mă răsfăț cerând atenție. Curând aflam că Ema suferă de dermatită atopică, de reflux gastro-esofagian,  de plagiocefalie severă. Ajunsesem să o plimb pe la doctori mai des decât prin parc. Au urmat luni de Kinetoterapie, casca orteică, tratamente pentru dermatită, pentru stomăcel, pentru deficitul de vitamina D șamd. O căram în marsupiu, pe jos, câte 10km ca să evit contactul cu oamenii, aglomerația. Îmi era frică de virus.

Erau și încă sunt, zile în care plânge și nu se liniștește decât dacă o țin la piept și ne plimbăm prin casă. Am crezut că diversificarea va rezolva problema refluxului, dar nu a fost așa.  A avut episoade crunte de vărsături, țipete de durere, lacrimi… În ultimele zile este mai bine, nu mai varsă atât de des și mult. Se pare că tratamentul și efortul meu cumva dau roade.  Mă bucur că nu este alergică la nimic, dar plâng în fiecare noapte după ce reușesc să o adorm. Mi-e frică că trezește din somn brusc, plângând din cauza refluxului. Azi-noapte s-a trezit urlând… mi- a luat peste o oră să o pot liniști. Aș da orice să o văd sănătoasă. Și să am timp. Timp de o baie. Timp pentru un somn bun. Timp să citesc măcar câteva pagini dintr-o carte. Timp să merg și eu la analize măcar. Sper să reușesc să ajung săptămână viitoare la analize.

Îmi iubesc copilul mai mult decât orice! Mă lupt cu depresia asta nenorocită și sper să reușesc să o înving. Cumva trebuie să găsesc o cale de a putea merge la terapie. Măcar online. Ema are nevoie de asta… Mi-am dat seama că maternitatea nu înseamnă perfecțiune și că ceea ce se promovează în social media este câteodată o iluzie ambalată frumos în sclipici roz și praf de unicorni. Mamele au nevoie de adevăr,  de susținere, de încurajări,  de vorbe blânde,  de înțelegere. Au nevoie sa știe că nu sunt singurele care trec prin greu și că pot găsi susținere în cele precum ele.” (Veronica, o mamă din comunitate care scrie pe Life with Ema).