Când Mircea a plâns zece minute încontinuu, cu mucii revărsați pe bărbie, pentru că voia să mai stea în chiuveta plină cu apă, în care stătuse deja aproape o oră. Probabil că ar fi plâns la fel de tare și dacă îl mai țineam încă trei ore în chiuvetă, așa de mult îi place apa.
Când a aruncat castronul cu iaurt grecesc pe gresie, imediat după ce eu o curățasem și spălasem, dar asta trebuie să îmi fie învățătură de minte, că doar în Biblia Diversificării pentru Toate Mamele redactată și adnotată de Murphy scrie clar că gresia nu se curăță cât timp copilul mai are încă la îndemână chestii pe care le poate arunca, naiva de mine.
Când s-a dus gingaș cu încărcătorul de la DSLR-ul meu la câine, și i l-a plasat delicat în fălcile larg deschise, pentru ca mai apoi eu să mă chinui să îl scot din aceleași fălci, de data asta complet încleștate.
Când l-am adormit la prânz și, în același timp, am pornit o tocăniță de ciuperci și vinete pe aragaz, am fixat trepiedul în căutarea unui cadru perfect pentru un promo pe care vreau să-l fac pentru lansarea Ebook-ului meu (da, eu apar în promo, eu mă filmez, eu dau start, eu dau stop și tot eu montez, pentru că așa se fac lucrurile când bugetul e redus și mama multi-tasking) și mi-am dat unghiile cu ojă. Însă pentru că tot Murphy a redactat și Ghidul Activităților Pe Care O Mamă Crede Că Le Poate Face Cât Doarme Copilul (o carte uriașă), dar și anexa numită Lucrurile Pe Care Realist Vorbind O Mamă Chiar Le Face Cât Doarme Copilul (o broșurică de două pagini), Mircea s-a trezit după 20 de minute, când trepiedul era într-un echilibru precar, oja mea încă neuscată și tocănița bolborosea cerând atenție. Așa că am lăsat totul vraiște și am trecut la readormirea toddlerului, cu trei degete de la mâna dreaptă ridicate ca niște antene, ca să nu se strice oja pe salopeta băiețelului. Dacă vă întrebați de ce doar trei, ei bine, DOAR TREI din cele 10 degete pe care le am vor intra în cadrele pe care voiam să le filmez azi, deci doar ele era musai să fie salvate.
Când l-am lăsat din nou în pătuț și m-am strecurat, pâș-pâș, înapoi la trepied, pe care l-am dărâmat cu zgomot asurzitor pe parchet, așa că m-am întors din nou să adorm copilul din nou trezit.
Când mi-a venit să plâng nițel de nervi cu el în brațe, apoi m-am uitat la moaca lui cu gura deschisă, din care îi atârna suzeta și o mică băluță, și mi-a trecut (un pic).
Când n-a vrut să mănânce aproape nimic din tocăniță, pentru că aparent azi nu i-au plăcut nici vinetele (pe care le mănâncă de obicei) și nici ciupercile (pe care le adoră de obicei), așa că a mâncat doar iaurt la prânz.
Când a descoperit că îi băgam dovlecel în banana bread și a început să strige în bucătărie: ”Nu nu nu nu nu!”
Poate că lucrurile ăstea nu se văd, atunci când pun fotografii cu mine și cu Mirc rânjind sub cireșul bunicului. Poate stresul, oboseala, nervii plesniți, răbdarea care ajunge la cote roșii, dorința aia puternică de a face ceva în afară de toddlereală, sentimentul enervant că am stat TOATĂ ziua în bucătărie, poate toate acestea nu se percep, atunci când vorbesc despre joacă, jocuri, explorări prin grădină și farse puse la cale Sansei.
Pentru că altfel nu mi-ar mai fi trimise atâtea mesaje care îmi spun ”Tu ai prea mult timp liber, de aia scrii”; ”Mircea al tău e docil, nu se împotrivește niciodată, de aia ești așa zen”; ”Eu nu pot face așa, pentru că al meu e foarte rău, al tău e cuminte”; ”Eu cred că primești foarte mult ajutor, nu? Că altfel nu știu cum te poți organiza să le faci pe toate”; ”Ție îți trebuie activități de făcut, soro, că văd că ai vreme pentru ebook-uri, cărți de parenting și joacă”.
Cred că ar trebui să înțelegem, toate, că tuturor ne e greu și că realitatea zilnică a majorității mamelor cu copii mici și fără ajutor extern arată ca un Excel cu sute de rânduri, coloane și taburi. Putem trimite în continuare astfel de mesaje mamelor (enervând, rănind, exasperând sau mă rog, provocând niște ochi dați peste cap) sau putem să ne ridicăm una pe alta și să înțelegem că toate, toate, suntem într-un permanent efort de balansare a unei nesfârșite liste de ”to do”, prin care ne construim și îngrijim de noi, de casa noastră, de familia noastră și de viețile ălea mici pe care le clădim în fiecare zi.
