••• Textul de mai jos și fotografiile fac parte din seria #NormalizeMotherhood, pe care am pornit-o anul trecut alături de mamele din comunitatea de pe Instagram pentru că am vrut să arătăm fața reală, autentică, a maternității şi a postpartum-ului – fără filtre, fără măşti, fără a căuta cele mai bune unghiuri. În august 2020 am invitat mamele să îmi trimită o fotografie și un text autentic despre ce a însemnat, pentru ele, nașterea, lăuzia, postpartum-ul, sau cum gestionează maternitatea – cu bune, cu rele, dar mai ales cu reale. Am primit până acum niște sute de povești despre fericire, frustrare, împlinire, furie, veselie, epuizare, optimism, depresie – adică despre emoțiile pe care o mamă le simte uneori zilnic. Am pornit acest proiect pentru că o mamă relaxată şi liniştită este, în primul rând, o mamă informată corect, care are aşteptări realiste şi care ştie că maternitatea este mai mult, mult mai mult decât se vede câteodată în Social Media. Suntem aici, suntem autentice, suntem imperfecte, dar iubim perfect. Dacă vreți să vă alăturați proiectului, aştept fotografiile şi gândurile voastre. Vă mulțumesc! 
•••
”M-am hotărât sa împărtășesc și eu cu urmăritoarele tale experiența mea horror cu sarcina și alăptarea. Sunt așa de multe de spus că nici nu știu dacă vei putea să postezi tot. Încep prin a-ți spune că sunt cadru medical, acest lucru este relevant pentru poveste. Sarcina mea a fost una dificilă, am luat tratament pe toată durata acesteia pentru a o păstra, vârsta de 24 de ani nu îți garantează ca, fiind tânăra, duci o sarcină ușor și vei avea un copil sănătos. Am muncit pe brânci pana când am fost la un pas de a îmi pierde băiețelul meu minunat. Am lucrat trei schimburi și ture de 12 ore, de nenumărate ori medicul m-a avertizat că ar trebui sa stau acasă și sa uit de secție, de pacienți, de ceea ce vor crede colegele. Am ales să nu ascult sfaturile ei și rau îmi pare căci nimeni nu mi-a ridicat vreo statuie. În săptămâna 31 am aflat că bebe are dilatații la rinichiul stang, mi s-a spus ca este un lucru des întâlnit la băieței și ca se va remite în timp.
Am încercat să nu ma pierd cu firea, deși eu sunt foarte negativistă de fel, în acel moment eram ciudat de liniștita. Fast forward 4 săptămâni, la controlul de 35 de săptămâni am aflat ca dilatațiile sunt masive și de această dată sunt prezente bilateral. Am început să plâng isteric și să mă pierd cu firea, nu mă puteam aduna. Soțul meu și-a păstrat calmul și a încercat să mă liniștească, și-a păstrat calmul față de mine, chiar dacă și lui i-a fugit pământul de sub picioare în momentul în care i-am spus, nu s-a arătat, mi-a povestit ulterior. Fiind în pandemie, el m-a așteptat afară, nu avea voie cu mine în clinică, lucru care s-a dovedit sfâșietor pentru mine de fiecare data când mergeam la control și nu aveam sprijinul lui. Medicul meu a propus sa revin la control în câteva zile pentru a ma consulta și un medic nefrolog, dar și un medic neonatolog, urmând să își dea și dânsele cu părerea. Am revenit după 3 zile, dna. dr. nefrolog părea mai optimistă ca cea neonatolog.
Medicul ginecolog a spus că trebuie să mă orientez către Cluj pentru investigațiile lui bebe după ce se naște și că ar trebui să iau în calcul să merg să nasc la București, din pricina faptului ca am trombofilie, că el era cu căpșorul în sus și din cauza malformațiilor la rinichi, mi s-a interzis nașterea naturală, un alt lucru devastator pentru mine căci tare mult mi-am dorit să îl nasc natural. Auzind acestea, panica mea a atins cote maxime și iarăși am început să plâng incontrolabil, unde să merg cu burta la gură să nasc? La ce spital? Cu ce medic? Cum o sa rezist pe drum fiind multe ore de parcurs? Dacă nasc în mașină? O mie de întrebări mi-am pus în timp ce ma cufundăm în groază, frică, anxietate și furie. Eram furioasă că mie mi se întâmplă asta, mie, cea care a mâncat sănătos din prima clipă, a luat vitaminele, nu a lipsit de la niciun control și a efectuat toate investigațiile, plus unele facultative. Precizez ca m-am învinovățit timp îndelungat.
M-am acuzat ca nu am rămas acasă, că m-am dus la serviciu când trebuia să îmi pese de mine și de copilul meu, însă realitatea este că asta nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile, este o moștenire genetica din familie și s-a întâmplat sa avem ghinion. Medicul meu urma sa între in concediu de odihnă, așa că în lipsa acesteia am mers la medicul șef de secție OG și acesta m-a liniștit spunându-mi că pot naște în siguranță la noi în spital. Șa primul consult eco făcut de dansul bebe a urinat în timpul ecografiei (acesta era un mare stres fiindcă la ultimele vizite avea vezica mereu plină și nu știam malformația). Nu vă pot spune câtă ușurare am simțit când mi-a spus că a urinat, am plâns de fericire. Domnul dr. m-a programat la operația de cezariana în 5 august și m-a operat împreună cu doamna dr. care îmi urmărise sarcina. După două luni de stres, teroare și plâns non stop zi și noapte, mi-am întâlnit minunea, un băiețel frumos ca un îngeraș pe care l-am iubit din prima clipă.
Toată echipa de la ATI ginecologie a dat dovada de profesionalism și nu pot sa le reproșez absolut nimic, însă cea mai mare dezamagire a venit din partea colegelor de la lăuze și neonatologie. O atitudine răutăcioasă, ironică, lipsă de empatie și de omenie. La o zi după ce s-a născut a început calvarul, l-au luat pentru investigații și ecografie renala, urmând să îmi explice ulterior medicul ce a descoperit. In urma consultului nu mi s-a spus mare lucru, doar că sunt prezente dilatațiile și hidronefroza lui este de grad III, îmi recomandau să merg la Cluj pentru a determina cauza și când îl putem opera. Va dați seama, lumea mi s-a dărâmat din nou, a urmat un alt episod de plâns isteric, la care s-au adăugat și hormonii, lipsa acută de somn și durerile infernale post operatorii. După alte câteva ore, l-au luat din nou la ecografie , însă de aceasta data nu mi-au spus de ce, dacă s-a mai alăturat cineva echipei pentru a-și da o părere sau nu sunt sigure de ceea ce au văzut anterior.
Am rugat o colegă asistentă să îmi spună ceea ce s-a notat în foaie în urma efectuării celei de a doua ecografii, mi-a replicat ca nu poate (în mod normal așa este, doar medicul comunică aceste informații), deja o imploram plangand și mă rugam să ii se facă milă și să îmi spună dacă au descoperit ceva mult mai grav. În disperarea mea i-am oferit o sumă de bani, în schimbul informației (precizez clar și răspicat că nu am făcut niciodată acest lucru până la momentul respectiv și nici nu-l încurajez), dar eu eram prea disperată și aveam nevoie sa știu ce se întâmplă cu copilul meu.
Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că a acceptat banii și a venit ulterior cu foaia de observație, să văd ce scrie. În mintea mea nu concepeam că o colegă de-a mea să se preteze la un lucru așa de josnic (josnic a fost și gestul meu, știu), mereu am fost de părere că ar trebui sa ne ajutam între noi, fiind cadre medicale, femei, mame… Aș fi preferat poate să nu îmi spună nimic, uitându-mă acum înapoi, oricum nu era notat nimic nou față de ceea ce îmi spusese medicul după efectuarea primei ecografii.
Au urmat o mulțime de probleme, băiețelul a început tratament cu antibiotic deoarece avea PCR-ul mare și suspectau infecție urinară pe fondul malformatiilor, (nu au prelevat probe de urina cum era firesc pentru confirmare, au inițiat tratamentul fără acestea) a făcut icter, s-a prelungit șederea in spital pana la 7 zile, a făcut fototerapie, iar doua dintre asistente după ce îl aduceau de la tratament îl așezau cu manuta sub el și se cianoza toată. Reveneau cu el în salon când eu eram încă in baie. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie ce am simțit când l-am găsit cu mâna neagră/vânata.
De atunci am rămas cu o trauma în ceea ce privește cum îl așezăm sa doarmă in patut, mereu îi verific colorația tegumentelor membrelor, nu las pe nimeni să-l așeze de teama ca se repeta povestea din spital. Partea frumoasa a fost ca am reușit sa îl alaptez din prima clipă și aceste lucru îmi încălzea inima și așa greu încercată. Bineînțeles nici de asta nu m-am bucurat prea mult pentru ca o problemă nu vine niciodată singură. După două luni de viața micuțul nostru a început sa refuze sânul complet și ajunsesem sa îl alaptez doar in somn, plângea inconsolabil zi și noaptea și nu se odihnea corespunzător, știam ca trecusem de colici, dar nu știam ce se întâmpla cu el. Am mers la mulți medici, am citit extensiv despre potențialele probleme și am reușit sa ii pun eu diagnosticul care ulterior a fost confirmat de către analize și doi medici, reflux silențios pe baza alergiilor mediate IgE.
Dieta stricta, lipsa somnului, panica și groaza, plânsul continuu de teama pentru el și sănătatea lui m-au adus in pragul depresiei, am slăbit 20 de kg in 3 luni, și nu, nu eram prea împlinita nici înainte de sarcina. Am efectuat nenumărate investigații pentru a afla ce determina scaunele lui cu mucus și sange, refuzul sânului și durerile pe care le avea, am găsit răspunsul și nu e ușor de digerat: disbacterioza prin prezenta unui număr foarte mare de Klebsiella Spp, E coli și Enterococcus Spp. Bomboana de pe coliva a venit când se trezea noaptea după câteva ore și nu reușea sa urineze, plângea, se zbătea, urla și se citea durerea pe chipul lui. Pentru a-l ajuta îl puneam cu piciorusele in apa, încercând astfel sa stimulăm eliminarea urinei. Pentru fiecare lacrima a lui de durere eu vărsam încă 10. Nu cred ca am plâns niciodată in viața mea așa cum am făcut o in ultimele 6 luni, sper sa nu o mai fac, sau măcar sa fie de bucurie, vrem sa răsară soarele și pe strada noastră.
În încheiere, precizez că acum se simte mai bine, primeste probiotic pentru problemele la stomacel, după ce ne punem puțin pe picioare va primi tratament și pentru anemie (a sângerat prea mult prin scaun, doua luni mai exact). Medicul nefrolog căreia țin sa ii multumesc din adâncul sufletului, este un om excepțional și am doar cuvinte de lauda la adresa lui, ne-a dat speranța și crede ca exista posibilitatea sa se remită spontan aceste megauretere, fără a interveni chirurgical. Iar soțului meu, cel mai bun tata din univers, ii multumesc și îl iubesc mai mult ca niciodată.
A doua poza a fost făcută după ce i-au făcut lui Theo prima ecografie renala. Am plâns 6 ore continuu, fără oprire de am crezut ca leșin. O combinație nemaipomenita cu durerile postoperatorii și lipsa somnului. Am uitat sa precizez, bebelusii stăteau doar cu noi, ne-au fost aduși imediat ce ne-am mutat din ATI, la lauze. Deși era un lucru minunat ca îl aveam lângă mine, as fi vrut ca măcar o ora sa vegheze altcineva asupra lui pentru a inchide ochii și a uita de durerea (nu fizica) care m a îngenunchiat atunci. Copiii rămâneau doar cu noi fiindcă “nu ne lasă medicii să îi ținem noi”, răspuns dat de o asistentă. În ultimele poze este Theo astăzi, la 4 luni jumate și 7.5 kg, alăptat exclusiv” (Daiana Cocan).
