Se apropie prima zi de naștere a lui Zeni (nu îmi vine să cred că împlinește deja un an!) și în loc să fac planuri ca să o sărbătorim, am pus deocamdată la cale un alt plan și… am sărbătorit doar împreună cu Mircea un an de când a devenit frate mai mare. Doar el și cu mine, fără bebe. Cu dulciuri și babyccino și timp doar pentru noi doi.
Am transformat totul în ceva destul de oficial și formal, ca un ritual special doar al nostru – Mircea e mare fan al ritualurilor ”secrete”, al strângerilor de mână pe care le știm doar el și cu mine, al rutinelor ”speciale”, așa că a iubit ieșirea asta pe care am marketat-o drept ”foarte importantă, o sărbătoare SPECIALĂ doar pentru frații mai mari, o celebrare super-extraordinară pe care doar primii născuți o pot face, în fiecare an, un pic înainte de ziua frațiorului sau surioarei mai mici!”.
Da, v-ați prins, am furat un pic startul celebrării lui Zeni și i l-am pus în brațe lui Mircea. O idee venită din experiențele tuturor mamelor de aici din comunitate care sunt surori mai mari și care mi-au spus că după nașterea surorilor sau fraților lor mai mici, s-au simțit clar date la o parte, responsabilizate, maturizate brusc, ignorate, mutate din centrul atenției. De ziua copilului mai mic, am sărbătorit și copilul cel mare.
Ritualul nostru (pe care îl vom repeta în fiecare an, mi-am propus eu, că a avut rezultate foarte bune) a presupus o discuție foarte ”matură” între mine și el, în care i-am povestit că aproape a trecut un an de când Zeni este în casă cu noi și că vreau să îi mulțumesc pentru felul în care a gestionat ultimele 12 luni de când este frate mai mare. I-am explicat că știu cât i-a fost de greu uneori și că am văzut toaaaate emoțiile prin care a trecut. Că știu că nu-i mereu simplu să fii frate mai mare și să vezi că părinții tăi brusc trebuie să aibă grijă și de un bebe, nu doar de tine. Că înțeleg cât de greu este să vrei să te joci sau să citești cu mami, iar mami să îți spună ”Stai un pic, să termin de spălat pe bebe!”. Că va fi din ce în ce mai bine, pe măsură ce timpul trece. Că i-am înțeles toate momentele de furie, frustrare, gelozie, supărare, episoadele în care nu s-a putut controla și că noi îl iubim mereu-mereu, chiar și în cele mai grele momente prin care trece.
– Chiar și atunci când îl lovesc pe tati?
– Chiar și atunci.
– Chiar și atunci când sunt Boroboață și fac prostie după prostie?
– Chiar și atunci.
– Chiar și atunci când… când țipi la mine și îmi spui că nu este civilizat ceea ce fac?
– Chiar și atunci. Nu-mi place atunci când faci prostii, nu-mi place atunci când eu și tati te rugăm ceva, iar tu ne ignori sau ne vorbești urât. Dar ești un copil care învață și de iubit, te iubim orice ai face.
I-am amintit că suntem o echipă. Și la fel cum el învață, și eu și Dorin învățăm zilnic să fim părinți de 2, greșim, ne cerem scuze, reparăm și o luăm de la capăt, tot în echipă.
I-a plăcut. S-a simțit mândru de el, important. Cred că s-a simțit unul dintre adulți, chestie pe care o adoră (în ultimele luni urăște să îi spunem ”copil”, ne ceartă de fiecare dată când aude cuvântul). Și deși nu aș vrea să virez cu el înspre o responsabilizare sau maturizare forțată (există riscul acesta cu copiii foarte verbali, care pare că înțeleg multe despre emoții), am perceput că l-a ajutat mult discuția asta în ceea ce privește încrederea, stima de sine, înțelegerea.
Pentru că, așa cum văzusem într-un clip de TikTok: adevăratul ”ride or die” este primul copil. Cel care crește împreună cu părinții și cel alături de care învățăm împreună ce să facem și cum. Zuzi ne găsește deja înțelepți, dar înțelepciunea asta cu băiețelul cel mare am învățat-o.
