Se vorbește mult zilele acestea în online despre nașterea la stat versus nașterea la privat, așa că în lumina protestelor din această seară, vă las și gândurile mele pe marginea acestui subiect – dacă vreți să urmăriți punctul de vedere al unei mame care a născut primul copil în sistemul privat, pe al doilea la stat, iar dacă ar fi și al treilea, direct la stat m-aș duce, fără urmă de șovăială. Discuția este complexă, nu e nimic alb sau negru, evident este o opinie biased, influențată de experiențele mele personale și de privilegiul de a trăi în București, un mare centru universitar în care am de unde alege.
Pe scurt, dacă vreți să începeți cu finalul, din punct de vedere medical, consider că țara noastră este într-o perioadă în care este sigur să naști la privat dacă ai o sarcină fără risc, un bebeluș sănătos în burtă și privilegiul de a avea o pălărie de bani de aruncat pe fereastră. There, I said it. Cătălina de acum 5 ani, care semna un contract stufos cu o clinică privată ca să-și nască primul copil, ar leșina din cauza șocului, pentru că pe atunci își jurase că nu va călca niciodată într-un spital de stat.
O să repet: sistemul privat este un sistem grozav pentru a da naștere unor bebeluși sănătoși, proveniți din sarcini fără risc.
Am născut primul copil la Regina Maria și partea de ginecologie mi s-a părut excelentă – privind acum în urmă, mi se părea excelentă poate și pentru că eu eram într-o stare de sănătate excelentă, trecând cu brio printr-o sarcină excelentă, cu un bebeluș excelent, cu parametri, măsurători și morfologii excelente. Partea de neonatologie și de grijă față de startul bun în alăptare al mamei mi s-a părut la pământ, dar asta este o altă poveste de discutat cu altă ocazie.
La al doilea copil, situația n-a mai fost atât de excelentă, am scris despre asta aici. În săptămâna 36 de sarcină, bebelușul meu de-abia ajunsese la 1700 de grame, în percentila lui proprie și personală, pe undeva sub graficele obișnuite ale bebelușilor de vârsta lui gestațională. Din săptămâna 30 încolo, am trecut prin 3 serii de teste genetice costisitoare, o bănuială de diagnostic care mă cutremura (căutați pe Google ”acondroplazie” dacă vreți să știți cam ce-a fost în sufletul meu), o amniocenteză în săptămâna 30 de sarcină, 3 săptămâni de injecții aparent inutile cu Clexane și 7 drumuri la camera de gardă. Am schimbat medicul meu ginecolog de la Regina Maria care îmi spusese ”Eu nu știu ce să-ți mai zic” cu un doctor specializat în sarcini cu risc crescut și am renunțat la contractul meu de naștere în regim privat pentru o naștere în sistem de stat, la Maternitatea Filantropia.
Virajul dinspre sistemul privat înspre cel de stat l-am făcut cândva în săptămâna 32 de sarcină, pe ultima sută de metri (am reușit să îmi recuperez avansul plătit), la sfatul doamnei doctor specializat în sarcini cu risc crescut la care mă mutasem. Îndrumarea dânsei a fost foarte clară: o astfel de naștere ar fi bine să se desfășoare la stat. Un astfel de bebeluș ar fi bine să fie așteptat de o echipă bine-pregătită, multidisciplinară și obișnuită cu sarcinile riscante și atipice. La stat, riscantul și atipicul sunt la ordinea zilei. La privat, sunt evenimente izolate. În plus, se punea problema unui nou-născut care ar fi avut nevoie de incubator – prețul la privat pentru genul acesta de situație ajunge și la 500 de Eur pe zi, fără medicamente sau tratamente. ”Gândiți-vă la TOATE aceste aspecte. Gândiți-vă că poate ajungem să stăm cu bebe la incubator niște săptămâni”, ne-a avertizat doamna doctor.
Așa că am născut la maternitatea Filantropia din București și vă spun cu mâna pe inimă: nu e cu nimic mai prejos decât spitalul privat în care am născut primul copil. Maternitatea este renovată, curată, estetică, timp de 4 zile cât am stat internată acolo nu mi-a lipsit absolut nimic, personalul a fost deosebit de bun, blând, empatic, politicos și respectuos. Nimeni nu mi-a vorbit urât. Nimeni nu m-a bruscat, jignit, luat peste picior. Nimeni nu m-a făcut să mă simt prost. Nu am scos niciun ban din buzunar, nu am dat nicio șpagă. Tot ce am plătit (cu bon, la POS-ul spitalului) a fost cazarea în rezerva single, 400 lei pe noapte x 3 nopți.
Bonus: este un spital realmente prietenos cu mama și copilul. Am primit bebelușul repede după operația de cezariană, am fost încurajată să alăptez, nimeni nu mi-a hrănit bebele cu lapte praf fără știrea mea (ca în partea cealaltă, la privat). Suplimentul de lapte praf se aducea la seringă, asistentele te încurajau și te lăudau dacă țineai bebelușul la sân, alăptarea lui Zeni a avut un start excelent (drept dovadă încă o alăptez, la un an și 2 luni de la naștere).
Am început acest articol spunând că am privilegiul de a locui în București. Lucrurile pe care le-am spus mai sus despre sistemul de stat nu sunt, din păcate, universal valabile în toată țara. Nu toate maternitățile de stat sunt ca Filantropia. Nu toate sunt renovate, curate, cu aparatură de ultimă generație. Nu toate au personal educat, empatic, care să trateze pacientul cu respect și blândețe. Aici este de fapt marea problemă – că experiența mea pozitivă cu sistemul de stat nu este general valabilă peste tot prin țară.
O femeie însărcinată nu ar trebui să treacă prin presiunea de a căuta nebunește fonduri ca să nască la privat – adică nu ar trebui să plătească pentru normalitate (curățenia, empatia, respectul ar trebui să fie normale într-un spital de stat). Filantropia este un început excelent dintr-o schimbare mult-așteptată, dar în alte zeci de spitale de stat din țară mamele sunt jignite, ignorate, luate peste picior, actul medical le este refuzat, amânat, ajung să moară singure sau să nască singure pe trotuarul din fața spitalului.
Eu am avut privilegiul de a nu plăti pentru normalitate. Dar în alte spitale din România, normalitatea nu există.
Este sistemul privat răspunsul la toate aceste probleme? Nu. Ar trebui să ne facem credit și să ne dăm ultimii bani ca să naștem la privat? Iarăși nu. Însă sistemul de stat are nevoie să se vindece, pentru că este o rană supurândă.. Iar maternități ca Filantropia să nu mai fie excepția neașteptată, ci regula firească.
