Azi am strigat tare într-un spital de stat, am bătut cu pumnul în masă și mi-am cerut drepturile pe ton autoritar

Azi am strigat tare într-un spital de stat, am bătut cu pumnul în masă și mi-am cerut drepturile pe ton autoritar, răstit și cu mult volum, după ce politețea și respectul și vocea caldă nu mi-au adus absolut nimic timp de aproape 2 ore.

Urmează o poveste despre cum pe termen scurt am obținut ce am avut nevoie, dar experiența mea dovedește încă odată că suntem o generație de adulți motivați în mare parte de frică, țipete și ceartă, pentru că am crescut cu frică, țipete și ceartă. Păcat.

Am mers azi de dimineață la un consult într-un spital de stat din centrul Bucureștiului, cu bilet de trimitere de la medicul de familie și programare făcută și confirmată online pe site-ul spitalului, pentru ora 10. Am ajuns acolo cu 15 minute mai devreme, am cerut indicații despre unde exact trebuie să aștept, mi-a fost confirmat de la vreo 5 persoane din echipa spitalului că trebuie să stau pe holul A ca să fiu chemată în cabinetul Doctoriței Xulescu, bun, m-am pus pe stat. 

După 30 de minute în care nu mă striga nimeni, am început să pun întrebări. ”Nu vă supărați, am o programare la Doctor Xulescu pentru ora 10, au trecut deja 15 minute, oare stau unde trebuie?” – ”Sigur că da, stați foarte bine, o să vină imadiat să vă preia rezidenta Doamnei Xulescu, un pic de răbdare”. Așa a mai trecut jumătate de oră. Și încă jumătate de oră. Și apoi, ghiciți, încă jumătate de oră. Din 15 în 15 minute întrebam, politicos, de Doamna Doctor Xulescu, de fiecare dată adăugam, la fel de politicos: ”Dar oare e bine dacă stau aici? Trebuie să merg în altă parte? Asta e coada?” – de fiecare dată eram asigurată că stau bine și că mai durează numai puțin.

După 2 ore de așteptare, când am dat să întreb din nou asistenta despre soarta programării mele, am descoperit cu stupoare… că mă ignoră. Efectiv vorbeam cu ea, iar ea tăcea și privea prin mine. Am insistat, ea m-a ignorat. Am mai insistat odată, IGNORE din nou. Am insistat a treia oară, la fel de politicos, mi-am luat un ”Da mai lăsați-ne doamnă odată în pace, o să vină și doamna doctor, ce-aveți de nu puteți aștepta puțin!?!”

Dacă mă urmăriți de ceva vreme, știți foarte bine cât de politicoasă sunt, dar și cât de profund îmi displace să fiu tratată fără respect de o instituție a statului spre care virez lunar o groază de bani din taxele firmei noastre și ale celor doi angajați pe care îi avem, adică noi doi. Lunar văd acolo, în Home Bank, cum o parte semnificativă din ceea ce muncim zilnic se duce spre Casa de Sănătate, în loc să ne rămână nouă în buzunar.  Mi-a sărit muștarul pe pereți. Am văzut negru în fața ochilor.

Nu sunt mândră de mine, dar acela a fost momentul în care, în mijlocului holului plin de pacienți, am început să strig, tare și ferm și articulat, dar, mă înțelegeți, TARE, despre cât de incorectă și absurdă și plină de indolență și obrăznicie este întreaga situație, cerând să fiu luată în seamă INSTANT sau să mi se spună unde anume pot lăsa o plângere ca să aflăm cine este responsabil pentru situația aceea umilitoare și cum anume ar trebui să fie penalizat de conducerea spitalului. Am strigat. Am vorbit tunător, cu voce de Dorin, cum îi zic eu. Am privit rece și dur și am amenințat că vor exista consecințe și că și pacienții pot face reclamații, dacă nu sunt tratați cu respect. Știți în cât timp am fost văzută de doamna doctor după această scenă?

În 2 minute.

Știți de ce nu mă văzuse mai devreme?

Pentru că absolut tot personalul medical din secția respectivă mă direcționase înspre clădirea greșită (nu cabinetul greșit, ci clădirea greșită), și apoi, deși în repetate rânduri am încercat să clarific, politicos, dacă stau unde trebuie sau nu, m-au asigurat că totul e în regulă și că mai trebuie să aștept puțin. Aș mai fi așteptat până la ora 18, probabil, când se închidea secția cu totul. Am toată înțelegerea pentru personalul medical obosit, epuizat, nervos, tracasat, și mereu am lăudat experiențele mele pozitive în spitalele de stat – dar un minim respect față de pacient trebuie să-și găsească locul în ecuația asta.

Multă vreme m-am certat cu Dorin pe tema asta, pentru că el îmi spune adeseori că din păcate, singurul mod în care unii oameni funcționează este țipătul autoritar, cearta, dominarea. Că unii nu își fac treaba decât dacă se țipă la ei sau dacă sunt intimidați de o prestanță autoritară. Mereu i-am spus că greșește, însă după ziua de azi, tind să încep să-l cred: teoria lui se potrivește foarte bine cu teoriile din psihologia și dezvoltarea copiilor, care spun că un copil la care se țipă și urlă, care este certat și intimidat și amenințat ca să facă anumite lucruri, se va transforma într-un adolescent și apoi într-un adult care reacționează doar la țipete, ceartă, intimidări și amenințări.

Generația noastră, în care aparent trebuie să strigi tare și să bați cu pumnul în masă, este un rezultat direct al educației noastre, făcute în mare parte cu strogăte și cu pumnul în masă.