Hai să vorbim puțin despre rușine. Despre stinghereală și jenă. Despre cum o mamă care a fost în camping cu noi mi-a scris ”Când îmi auzeam copiii cum urlă și soțul cum se enervează și își pierde răbdarea, mă gândeam doar la faptul că ne știu toți părinții din rulotele vecine, și ce-or să zică, Doamne, despre noi?”.
Despre cum altă mamă mi-a povestit, ușurată după ce am pus Story-ul de ieri, despre Dorin și Mircea: ”Doamne, când am văzut că în camping sunteți și tu, și alte mame cunoscute de pe Instagram, am zis: ce-or să zică atunci când vor auzi crizele de nervi de la rulota noastră?! La ele e așa liniște și la noi, război și măcel pentru banana ruptă în două!”
Sau cum altă mămică, vecină de rulotă, mi-a scris ”Începusem să mă simt prost crezând că doar la noi a fost haos. Dacă nu l-ați auzit voi pe nume cum a răcnit în fiecare seară la somn, mă declar fericită!”.
Și voiam să discutăm puțin despre asta.
Părinților din generația trecută le era, de multe ori, cam rușine cu noi. Rușine că-i facem de râs. Rușine că o să ne dăm în stambă, jenă că ce-o să zică lumea, grijă de gura satului.
Noi, pe de altă parte, în lupta asta atât de înverșunată uneori de a nu le semăna, ajungem în cealaltă parte și ne e rușine… tot de noi. Nu de copiii noștri, despre care știm că încă învață și fac tot ce pot cu creierul pe care îl au. Ne e rușine de noi.
Ne e rușine că nu reușim să ne controlăm emoțiile, deși nimeni nu ne-a învățat să facem asta.
Ne e rușine că nu facem parenting perfect, deși ne străduim zilnic.
Ne e rușine că mai țipăm, mai certăm, mai strigăm, ne mai pierdem răbdarea, deși cu noi s-a și țipat, s-a și certat, s-a și strigat.
Ne e rușine că nu suntem părinții care credeam că vom fi, și că ceilalți (prietenii, rudele, vecinii de bloc și de autorulotă) vor afla.
Mi-ar plăcea mult să înțelegem că însuși faptul că ne punem aceste probleme ne face niște părinți buni, care încearcă și fac tot ce pot, poate un pic mai bine decât generația trecută, poate un pic mai prost decât cea viitoare.
Mi-ar plăcea mult să înțelegem că toți, toți suntem în aceeași oală în care încercăm, zilnic, să ne creștem copiii frumos și drept, cu blândețe și respect, și că uneori o dăm cu mucii-n fasole, și uneori strigăm, amenințăm, spunem prostii și ne ies pe gură cuvintele părinților noștri. Și mie, și ție, și coachilor din online, și terapeuților, și consilierilor. Toți greșim uneori. În unele zile mai puțin. În altele mai mult. În altele deloc. În altele din oră-n oră.
Mi-ar plăcea mult să înțelegem că în loc să ne fie rușine unii de alții, am putea să venim unii spre ceilalți cu onestitate și empatie. ”Băi, eu mai greșesc. Știu că și tu. Dar uite, amândoi facem o treabă al naibii de bună și încercăm în fiecare zi.”
Și mi-ar plăcea să lucrăm puțin la rușinea asta care ne este trăsătură generațională. Și să încercăm să n-o transmitem și generației următoare.
Rușinea ar trebui să se oprească aici.
