Există cărți care îți schimbă viața. Și există cărți care te ajută să treci mai ușor prin ziua de mâine. Avem nevoie de amândouă.
Am crescut citind literatură extraordinară încă de la 4 ani și jumătate. Și tot cred că mi-ar fi prins bine o carte simplă despre prima zi de școală.
În ultima vreme am văzut în online mai multe discuții despre seria ”Prietena mea Conni”, publicată de cei de la Editura Casa – unele mi-au ajuns chiar în mail, prin câteva newslettere la care sunt abonată, deci subiectul nu este unul izolat – și, aproape de fiecare dată, concluzia era aceeași: că sunt niște cărți slabe. Că nu au cine știe ce poveste, că personajele sunt plate, că nu se întâmplă mare lucru și că nu sunt tocmai exemple de literatură pentru copii. Cum oare vor învăța copiii să iubească literatura bună, poveștile cu miez, și personajele complexe dacă noi le oferim cărți utilitare, neinteresante, fără prea multă acțiune, cu o fetiță blondă și banală care doar face lucruri din viața de zi cu zi – merge la grădiniță, începe școala, sărbătorește Crăciunul sau se ceartă cu prietena ei?
Și, culmea, sunt de acord cu o parte dintre aceste observații.
Nu, seria Conni nu impresionează printr-un fir epic spectaculos. Nu are răsturnări de situație și nici nu este genul de carte pe care o citești și rămâi zile întregi cu personajele în minte. Dacă o judeci exclusiv din perspectiva valorii literare, probabil că nu va obține cea mai mare notă.
Doar că mi se pare că aici facem o greșeală destul de mare. Pentru că nu toate cărțile pentru copii au fost scrise cu același scop. Unele există ca să aprindă imaginația. Altele ca să creeze emoție. Altele ca să te facă să râzi sau să visezi. Iar altele există ca să-i ajute pe copii să înțeleagă lumea în care trăiesc.
Și tocmai aceste cărți din urmă – pe care eu le numesc, poate nu foarte academic, „cărți utilitare” – mi se pare că sunt adesea nedreptățite.
Paranteză: la Editura Casa avem cod SUNNY pentru 20% reducere la toate cărțile pentru copii, nu doar la cele cu Conni.
O scurtă întoarcere în timp, la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90.
Adică la mine, atunci când eram copil.
Dacă sunteți de suficient de mult timp pe blog sau pe Instagram, probabil că știți deja că am fost un copil care a învățat să citească la patru ani și jumătate, datorită unui bunic pasionat de cărți și de literatură bună. Era genul de om care îmi citea fragmente din romane și nuvele pe roluri, cu intonație, doar ca să mă facă suficient de curioasă încât să vreau să aflu singură continuarea.
La șapte ani citeam Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, o carte de 700 de pagini, în 7 zile, câte 100 de pagini pe zi. La opt ani terminasem toate cele cinci volume din Cireșarii. La zece ani citeam deja The Clan of the Cave Bear în engleză, în original. Privind în urmă, cred că asta spune mai puțin despre cât de precoce eram eu și mai mult despre cât de firesc li se părea părinților mei să mă lase să citesc orice, chiar și literatură complet nepotrivită pentru vârsta mea. Erau mândri că citesc „cărți pentru oameni mari” și nu îmi pierd timpul cu cărți pentru copii.
Doar că există o ironie în toată povestea asta.
Am crescut înconjurată de literatură bună. De cărți considerate valoroase. De povești extraordinare.
Și totuși, ceva îmi spune că mi-ar fi prins extraordinar de bine și câteva cărți… mai puțin extraordinare, știți ce zic?
Niște cărți care să-mi spună cum arată prima zi de grădiniță. Sau prima zi de școală. Cum se simte când cineva te exclude din joc. Ce faci când un coleg te intimidează. Cum îți faci prieteni. Ce înseamnă să mergi la dentist sau să te muți într-o casă nouă.
Pentru că eram, după cum vă puteți imagina, un copil destul de ciudățel. Citeam enorm, dar eram și foarte stângace în relațiile cu ceilalți. Știam să mă descurc printre personaje fictive mai bine decât printre colegii mei. În prima zi de școală din clasa a doua, le-am propus noilor colegi să ne inventăm un alfabet doar al nostru și să plecăm împreună ca să explorăm o peșteră necunoscută – cine a citit Cireșarii, știe la ce mă refer.
Citește și: 35 de cărți pentru copii mici de la Editura Casa, lista completă.
Există cărți care îți schimbă viața. Și există cărți care te ajută să treci mai ușor prin ziua de mâine. Avem nevoie de amândouă.
Ce sunt cărțile utilitare? Dacă ar fi să rezum răspunsul într-o singură propoziție, aș spune că aceste cărți îi permit copilului să trăiască o experiență înainte ca ea să i se întâmple în realitate.
Poate părea un lucru mărunt, dar din punct de vedere psihologic nu este deloc așa. Există chiar un domeniu numit biblioterapie, care studiază modul în care poveștile îi ajută pe copii să înțeleagă și să gestioneze emoțiile și situațiile dificile. Când un copil citește despre prima zi de grădiniță, despre mersul la dentist sau despre un coleg care îl supără, creierul lui nu doar „consumă o poveste”. El începe să construiască un model despre cum ar putea arăta acea experiență, ce emoții sunt normale și ce soluții există. Iar atunci când situația apare în viața reală, ea nu mai este complet necunoscută. Este, într-un fel, o lume în care copilul a mai fost.
Mi se pare că acesta este marele merit al cărților utilitare. Ele nu încearcă să creeze suspans sau să impresioneze printr-o construcție literară spectaculoasă. Rolul lor este altul: să transforme necunoscutul în ceva familiar. Să-i spună copilului: „uite, și alți copii au fost speriați în prima zi de școală”, „uite, și alții au avut un coleg răutăcios”, „uite, și alții au fost geloși când s-a născut un frățior”. Iar simplul fapt că descoperă că emoțiile lui sunt normale și împărtășite de alți copii îi reduce anxietatea și îi dă sentimentul că va putea face față situației. Nu întâmplător psihologii folosesc de zeci de ani cărțile și poveștile ca instrument de lucru cu copiii: uneori, un personaj poate spune mult mai convingător decât un adult „și eu am trecut prin asta”.
Așa că nu judec un ciocan după cât de bine taie pâinea. Și nici o carte utilitară după cât de spectaculos este firul epic. O carte utilitară nu trebuie judecată ca un roman, ci ca un instrument. Nimeni nu cumpără o enciclopedie pentru suspans și nimeni nu citește un manual de prim ajutor pentru frumusețea stilului. La fel, o carte despre prima zi de școală nu își propune să câștige un premiu literar. Își propune ca, în dimineața în care copilul își pune ghiozdanul în spate și îi tremură puțin genunchii, să poată spune: „A, stai… și Conni a pățit asta.”
La ce ne-au ajutat, pe noi, cărțile cu Conni, de exemplu?
Conni nu m-a făcut să plâng de emoție. Dar m-a ajutat să-mi pregătesc copilul pentru prima zi de grădiniță. Și asta mi se pare suficient.
Dacă mă uit în urmă, aproape niciodată nu am cumpărat o carte cu Conni pentru că mi s-a părut o poveste extraordinară. Am cumpărat-o pentru că urma să se întâmple ceva în viața copilului meu. Prima zi de grădiniță. Un control la dentist. O vizită la medic. Apariția unui frățior. O excursie. O situație nouă pe care voiam să o putem discuta înainte de a o trăi pe pielea noastră. Citeam cartea, vorbeam despre ce se întâmplă acolo, puneam întrebări și, fără să-mi dau seama, făceam exact ceea ce psihologii numesc „pregătire prin anticipare”: transformam necunoscutul într-un lucru familiar.
Nu de puține ori am avut impresia că, atunci când momentul chiar venea, copilul meu nu reacționa ca și cum pășea pe un teritoriu complet necunoscut. Avea deja niște repere. Știa că este normal să ai emoții în prima zi de grădiniță. Că și alți copii se tem de dentist. Că gelozia față de un frățior nu te transformă într-un copil rău. Că problemele dintre copii pot fi discutate și rezolvate. Oare am fi putut avea aceleași conversații și fără Conni? Sigur că da. Dar cărțile acestea ne-au oferit un punct de plecare foarte firesc. De multe ori este mai ușor să vorbești despre emoțiile unui personaj și, abia apoi, copilul să îți spună: „Și eu mă simt la fel.”
Există cărți mai bune decât Conni?
Da. Fără niciun dubiu. Există cărți mai bine scrise, cu ilustrații mai spectaculoase, personaje mai complexe și povești care rămân cu tine mult timp după ce ai închis ultima pagină. Și tocmai de aceea biblioteca noastră este plină de ele. Dacă mă citiți de ceva vreme, știți că recomand constant albume ilustrate superbe, povești care deschid discuții dificile, cărți cu umor inteligent și romane pentru copii pe care le-aș citi cu aceeași plăcere și ca adult.
Dar adevărul este că, atunci când mă pregăteam să duc copilul la dentist pentru prima dată, nu căutam cea mai frumoasă carte din punct de vedere literar. Căutam cartea care vorbea exact despre prima vizită la dentist. Când urma prima zi de grădiniță, nu aveam nevoie de o metaforă minunat construită despre curaj, ci de o poveste simplă, concretă și recognoscibilă despre cum decurge, pas cu pas, o astfel de zi. Iar aici cred că stă unul dintre marile avantaje ale seriei Conni: acoperă o mulțime de situații din viața de zi cu zi, într-un limbaj accesibil și într-un format pe care copiii îl recunosc imediat. Nu sunt cărțile pe care le recitim de zeci de ori pentru frumusețea lor. Sunt cărțile pe care le scoatem din bibliotecă exact atunci când avem nevoie de ele. Și, pentru mine, faptul că o carte își îndeplinește atât de bine scopul pentru care a fost scrisă este, în sine, o formă de valoare.
Cred că, de multe ori, facem o nedreptate cărților pentru copii încercând să le așezăm pe toate în aceeași categorie și să le evaluăm după aceleași criterii.
Unele sunt opere de artă. Altele sunt aventuri care aprind imaginația. Altele îi fac pe copii să râdă în hohote sau să pună întrebări despre lume. Și există și cărți care au un rol mult mai pragmatic: să îi ajute să treacă mai ușor prin experiențe noi, să le dea un vocabular pentru emoțiile pe care încă nu știu să le numească și să le spună, simplu și liniștitor, că ceea ce simt este normal.
Eu nu cred că trebuie să alegem între literatura valoroasă și cărțile utilitare. Așa cum nu alegem între un roman bun și un ghid de călătorie. Le folosim în momente diferite și pentru nevoi diferite.
Așa că da, voi continua să cumpăr albume ilustrate superbe și romane care mă emoționează până la lacrimi. Dar voi continua să cumpăr și cărți cu Conni sau alte serii asemănătoare, atunci când simt că îl pot ajuta pe copilul meu să înțeleagă mai bine o etapă prin care urmează să treacă.
Poate că nu sunt cărțile care vor rămâne în amintirea lui peste douăzeci de ani. Dar dacă îl ajută ca mâine să intre puțin mai încrezător pe ușa grădiniței, să stea puțin mai liniștit pe scaunul dentistului sau să înțeleagă că nu este singurul copil care se teme, atunci și-au făcut treaba. Și, din punctul meu de vedere, asta le face la fel de valoroase ca orice poveste extraordinar de bine scrisă.
