De ce vaccinarea ar trebui să fie obligatorie?

Mi-ar plăcea ca toți cei care încă sunt ferm împotriva vaccinării obligatorii să facă împreună cu mine un mic exercițiu de imaginație, acum că simțim cu toții, pe pielea noastră, ce înseamnă să trăiești într-o pandemie fără vaccin.

Hai să ne imaginăm că peste câteva luni de zile, după ce cu toții vom fi înnebunit bine stând în case și dezinfectând, după ce unii dintre cei mai apropiați sau mai îndepărtați vor fi murit din cauza complicațiilor, iar alții se vor fi chinuit crâncen dând piept cu aproape inevitabilul colaps al sistemului sanitar; după ce mici afaceri dragi nouă, de altfel cu super potențial, își vor fi dat obștescul sfârșit sub ochii noștri în ciuda tuturor eforturilor noastre de a le ține în viață; după ce copiii ne vor fi devenit apatici de la atâta stat între patru pereți și lipsă de joacă alături de alți copii; după ce vom fi văzut cu fiori reci cum mulți dintre prietenii noștri sunt disponibilizați pentru că firmele la care lucrau nu mai fac față; după ce vom fi gustat bine din criza economică și impactul social și politic pe care îl va avea această pandemie; după toate acestea, hai să ne imaginăm că apare un vaccin eficient împotriva acestui virus. Ipotetic vorbind, bineînțeles, căci un astfel de vaccin nu apare în câteva luni.

Dar să zicem că este pus pe piață un vaccin despre care Organizația Mondială a Sănătății spune că este clar, dovedit și să spunem, 98% eficient în prevenirea infectării cu coronavirus. Un vaccin pe care țările se grăbesc să îl includă în schema obligatorie de vaccinare și pe care cetățenii pot și sunt sfătuiți să și-l facă numaidecât la medicul de familie, ca să oprească o dată și pentru totdeauna morțile inutile provocate de coronavirus.

Exercițiul acesta de imaginație comes with a catch: deși vaccinul este inclus în schema obligatorie de vaccinare, legea vaccinării obligatorii nu a fost adoptată, așa că oricine poate, de fapt, să refuze mult-doritul vaccin, fără să riște vreo pedeapsă concretă. Și o mare parte din tabăra antivaccinistă îl refuză, în baza principiilor lor, continuând astfel transmiterea virusului, punând în continuare în pericol comunitatea, riscând viețile celor apropiați lor și a celor din categoriile vulnerabile care, dintr-un motiv sau altul, nu pot face vaccinul mult-dorit.

În cazul acesta, ați mai spune că este treaba lor, corpul lor, decizia lor? Știind ceea ce știți acum, trăind ceea ce trăiți chiar acum, izolați ca acum și panicați ca acum, ați putea ridica din umeri și spune că suntem într-o democrație, că este dreptul lor să refuze vaccinul și că nimeni nu trebuie să îi oblige? Trecând împeună prin această pandemie, ați mai susține că vaccinarea nu ar trebui să fie obligatorie?

Dacă în articolul trecut pe care l-am scris pe tema vaccinării, ”De ce mi-am vaccinat bebelușul”, povesteam de ce cred că este responsabilitatea mea ca cetățean să fac tot ce este omenește posibil ca să protejez atât copilul meu, cât și oamenii din jurul meu, astăzi vreau să vă explic de ce cred că, în contextul actual, vaccinarea obligatorie în România este un pas necesar pentru binele tuturor.

În cazul acesta, ați mai spune că este treaba lor, corpul lor, decizia lor? Știind ceea ce știți acum, trăind ceea ce trăiți chiar acum, izolați ca acum și panicați ca acum, ați putea ridica din umeri și spune că suntem într-o democrație, că este dreptul lor să refuze vaccinul și că nimeni nu trebuie să îi oblige? Trecând împeună prin această pandemie, ați mai susține că vaccinarea nu ar trebui să fie obligatorie?

***

În anii ’90, Ruediger Schoenbohm locuia în Berlin alături de soția lui, Anke, și de cei doi copii ai lor, Julian și Max. Pe când avea 6 luni, iarna, Max a făcut rujeolă – era prea mic pentru a face vaccinul, dar evident nu prea mic ca să ia boala. A fost greu, bebelușul a făcut febră, plămânii i-au fost afectați, a căpătat o tuse seacă, dar în câteva săptămîni s-a întremat și viața celor patru a revenit la normal. Aparent, Max făcuse una dintre bolile copilăriei și trecuse cu bine de ea, dezvoltând imunitate (vă sună cunoscut discursul, nu?) – numai că, pe atunci, Ruediger și Anke nu aveau de unde să știe că fiul lor urma să mai rămână alturi de ei doar 10 ani. Un deceniu mai târziu, în 2005, Max a fost diagnosticat cu panencefalită sclerozantă subacută, iar starea băiatului energic și plin de viață de până atunci s-a deteriorat rapid. În aprilie 2006 a intrat într-o stare vegetativă și a murit 8 ani mai târziu. Puteți citi toată povestea aici, într-un articol scris chiar de tatăl lui Max.

Panencefalita sclerozantă subacută este doar una dintre complicațiile neurologice ale rujeolei. Este rară, cu o incidență de 1 la 100.000 de cazuri. Mai des întâlnite sunt alte complicații, cum ar fi encefalomielita, encefalita, sindromul Guillain-Barré, hemiplegia sau nevrita retrobulbară. Encefalita rujeolică acută, de exemplu, este o complicație severă, cu o frecvență de aproximativ 1 la 1.000-2.000 cazuri. Rata de mortalitate este de aproximativ 15%, iar 20-40% din supraviețuitori rămân cu sechele neurologice.

Am dat exemplul lui Max și am menționat complicațiile neurologice pentru că România se confruntă, din 2016, cu o epidemie de rujeolă, iar de la începutul ei și până la finalul lunii noiembrie 2019 s-au înregistrat 18.711 de cazuri de rujeolă, soldate cu 64 de decese. Comisia Europeană deja a tras un semnal de alarmă și a anunțat că ”mai multe țări din UE și din vecinătatea sa se confruntă în prezent cu o epidemie fără precedent de boli care pot fi prevenite prin vaccinare – și acest lucru, din cauza ratelor de vaccinare prea mici. Scăderea încrederii publicului în vaccinare, accesul diferențiat la vaccinuri în funcție de zona geografică și amploarea pe care o ia dezinformarea cu privire la vaccinare reprezintă motive de îngrijorare și provocări majore pentru experții din domeniul sănătății publice.”

Marea majoritate a îmbolnăvirilor de rujeolă din 2016 până astăzi s-au produs în cazul copiilor nevaccinați. Bebelușii și copiii foarte mici sunt supuși celui mai mare risc de infecție cu rujeolă, iar orice copil nevaccinat scade imunitatea de turmă și crește posibilitatea ca bebeluși cum era Max să ia boala înainte să își poată primi vaccinul. Adevărul este că mergem, naiv, de prea multe ori pe ideea că este bine să facem bolile copilăriei, ca să căpătăm imunitate, și de prea puține ori înțelegem dublul tăiș al acestor boli și complicațiile pe care le pot aduce.

Poate că nu știm aceste lucruri, dar ar trebui să le știm.

***

Anii ’40 și ’50 au fost grei pentru părinții din Statele Unite ale Americii. În fiecare vară, un virus de 5.000 de ori mai mic decât grosimea unui fir de păr le dădea fiori reci pe șira spinării, pentru că simptome care de altfel păreau a fi de gripă (oboseală, febră, dureri, vomă, gât înțepenit) se puteau transforma rapid, în decurs de câteva ore uneori, și aduce cu ele diagnosticul de poliomielită.

Părinții trăiau cu panică atunci când venea vara – vremea în care de obicei începeau epidemiile de polio. Și făceau tot ceea ce autoritățile le recomandau la vremea respectivă: evitau adunările publice, nu își lăsau copiii să înoate în piscine, insistau cu spălatul obsesiv pe mîini. Se închideau teatre, cinematografe, grădini de vară. Recomandările câteodată frizau ricolul – unora le erau interzise piersicile de teamă că virusul putea să se fixeze în puful de piersică, alți părinți interziceau înghețata pentru că la un moment dat se vehiculase (evident, eronat) că zahărul din înghețata mâncată vara ar cauza poliomielita. Acum poate sfaturile acestea ne fac să zâmbim, dar vă asigur că nu era nimic de râs în încercările disperate ale părinților de a-și ține copiii departe de poliomielită.

În 1952 au fost raportate 57.879 de cazuri în SUA și aproximativ 600.000 de cazuri la nivel mondial. După introducerea vaccinurilor – primul fiind vaccinul antipolio inactivat (IPV) în 1955 – incidența poliomielitei a scăzut la sub 100 de cazuri în anii 60 și sub 10 cazuri în anii 70. Poliomielita – cu verile lungi și aducătoare de panică, cu centrele unde zeci de ”plămâni de fier” erau înghesuiți în câțiva metri pătrați – a rămas ceva de domeniul trecutului pentru majoritatea statelor.

Poate că am uitat aceste lucruri, dar ar trebui să ne aducem aminte.

***

Când vine vorba de vaccinare, nu există ”e treaba lui, decizia lui, fiecare decide pentru el și familia sa”. Nu există ”suntem într-o democrație, sunt liber să fac ce vreau eu”. Nu există ”eu știu ce e mai bine pentru copiii mei, eu hotărăsc”. Nu există egoistul ”dar de ce te panichezi, dacă ești vaccinat?”

Când vine vorba de vaccinare, nu există ”e treaba lui, decizia lui, fiecare decide pentru el și familia sa”. Știu că este foarte la modă să vorbim despre ”my body, my rules” sau ”my body, my choice”, dar când vine vorba de o epidemie sau, mai rău, pandemie, trebuie să gândim în termeni mai puțin individualiști și să privim efectele pe care decizia noastră le poate avea asupra întregii comunități. Virusurile au prostul obicei de a nu se împrăștia, targetat, doar în sânul unei familii, și nici nu țin cont de numele și prenumele din buletin atunci când decid să se transmită. Sănătatea publică a unei țări nu este și nu poate fi o decizie a fiecărui cetățean în parte, dar uite că totuși, din 2016 și până acum au murit 64 de persoane de rujeolă pentru că am ținut, aparent, mai puțin la viața lor și mai mult la dreptul altora de a alege și de a face ceea ce vor.

Când vine vorba de vaccinare, nu există ”suntem într-o democrație, sunt liber să fac ce vreau eu”. Adevărul este că pe nicăieri nu scrie că într-o democrație fiecare face ce vrea – vă rog, dacă am înțeles eu greșit democrația, dați-mi de veste căci îmi doresc foarte mult să nu mai plătesc niciun impozit, să dau skip la întreținere și să primesc Netflix gratis toată viața, pentru că așa vreau eu. Libertatea unui individ se termină acolo unde afectează dreptul la viață a altui individ – iar ideea de libertate nu înseamnă că un om poate să facă ceva ce dăunează grav celor din jurul lui. Nimeni nu ar trebui să aibă libertatea de a infecta, de a îmbolnăvi, comunitatea vulnerabilă din jurul său.

Când vine vorba de vaccinare, nu există ”eu știu ce e mai bine pentru copiii mei, eu hotărăsc”. Nu suntem oameni de știință, nu suntem medici, nu suntem statisticieni și nici imunologi, nu am studiat îndeaproape vaccinurile și nici epidemiile care au lovit omenirea. Prin urmare, nu suntem neapărat în măsură să luăm cele mai bune decizii pentru familia noastră. De altfel, avem nevoie by default de un cadru legal care să ne împiedice să ne comportăm iresponsabil. Așa cum există legi care nu ne lasă să trecem pe roșu, să conducem fără centură sau să depășim limita de viteză legală, într-un cuvânt legi care nu ne lasă să fim iresponsabili în moduri în care i-am pune în pericol pe cei din jur, în același fel ar trebui să existe o lege a vaccinării obligatorii care să nu ne lase să luăm decizii iresponsabile de sănătate publică.

Când vine vorba de vaccinare, nu există ”dar de ce te panichezi, dacă ești vaccinat”. Hai să încheiem cu întrebarea aceasta o dată pentru totdeauna, căci am primit-o de atâtea ori încât o să îmi tipăresc răspunsul pe un tricou pe care să îl port prin parc, la plimbare cu copilul, după ce trece pandemia. Sunt multe alte persoane care, dintr-un motiv sau altul, nu se pot vaccina: bebelușii care nu au vârsta de vaccinare; femeile însărcinate care află la analize, ca mine de altfel, că nu au anticorpi pentru anumite boli ce pot fi mortale pentru făt sau care îi pot produce malformații; persoanele imunocompromise; procentul de persoane care nu au dezvoltat anticorpi chiar dacă au fost vaccinate. Firesc, normal și moral este să îi protejăm și pe ei, menținând imunitatea de turmă la nivel cât mai înalt și, de ce nu, eradicând cu totul boala. Și ei au dreptul de a nu muri de o boală care poate fi prevenită prin vaccinare.

***

Dacă tot stați mai mult pe acasă zilele acestea, invitația mea este să vă informați, cât mai mult, din surse sigure și oficiale, despre beneficiile vaccinării în general și ale vaccinării obligatorii în special. Un articol vi-l las eu aici, a apărut la începutul anului în Pediatrics și analizează impactul reglementărilor privind vaccinarea obligatorie în Europa pornind de la 27 țări europene care raportează la ECDC (European Centre for Disease Prevention and Control). Concluzia articolului este foarte simplă: introducerea vaccinării obligatorii și a sancțiunilor financiare a dus, în Europa, la creșterea acoperirii vaccinale cu peste 3% si la scăderea numărului de cazuri pentru situația rujeolei (de care, vă amintesc, trebuie să ne preocupăm pentru că suntem, din 2016, în epidemie).

Mi-ar plăcea să ieșim din încercarea aceasta și din case mai înțelepți, mai puțin egoiști, mai interesați de binele aproapelui și într-o legătură ceva mai strânsă cu comunitatea din care facem parte. Mi-ar plăcea să ne dăm seama că nu suntem singuri, că nu putem decide doar pentru noi și copiii noștri, că trebuie să ne informăm și, mai ales, să nu uităm ce li s-a întâmplat, în trecut, părinților, bunicilor și străbunicilor noștri. Am văzut atâtea dovezi de altruism în ultimele zile în online (nu le scriu aici pe toate, dar le puteți vedea la Oana Botezatu pe profil, ea le-a notat cu multă atenție și bucurie sub hashtagul #tavalugdeomenie), încât cred și sper că acum este momentul să ne gândim bine și să dăm o dovadă de bun simț și respect față de cel de lângă noi: să nu decidem noi, prin faptele noastre sau prin neștiința noastră, starea lui de sănătate. Să nu decidem noi, prin neinformarea și nepăsarea noastră, dacă el moare sau trăiește.