Cum să te joci cu bebeluşul de 0-2 luni – şi mai ales de ce? (Partea 1)

Cu vreo lună înainte să nasc, m-am întâlnit cu trei dintre prietenele mele într-o ceainărie. Ele erau deja mame (chiar de câte două ori), eu eram deja cu o foarte mare burtă în care lovea, făcea tumbe și îmi dădea arsuri Mircea. Printre cele 156 de întrebări despre naștere, nou-născuți, scutece și alăptare, le-am întrebat și clasicul ”Bun, și aduc bebelușul acasă, îl culc, se trezește, mănâncă și apoi… ce facem împreună? Eu ce fac cu bebe?”. Răspunsul lor m-a liniștit: ”Ah, păi nu o să prea faci nimica, pentru că la început bebelușii doar mănânca și dorm, mănâncă și dorm, atâta, până pe la o lună-două așa”. Super, nu?

Ei bine, nu. La mine și Mircea n-a fost deloc așa. De fapt, la mine și Mircea n-a fost nici măcar o zi așa. Încă din prima săptămână, bebelușul meu a avut perioade de veghe în care, după ritualul obișnuit de hai cu laptele / schimbă scutecelul, nu avea nicio dorință să se culce chiar imediat, și rămânea cu frumoșii lui ochi albaștri și tulburi în expectativă. Perioadele lui de veghe au fost scurticele la început, apoi din ce în ce mai lungi, iar undeva pe la finalul primelor două luni deja funcționam bine după celebra regulă a celor 90 de minute. După șocul inițial (”Hei bebelache, ummmm, tu parcă trebuia să dormi acum, nu?”) am făcut singurul lucru pe care puteam să îl fac ca să umplu fereastra de timp de la fiecare ciclu de somn: am început să mă joc cu el. Dacă și voi faceți parte din tabăra părinților care au vrut inițial să raporteze bebelușul la Protecția Consumatorilor pentru că, ”dom’le, eu am înțeles că ăștia mici doar dorm și mănâncă, al meu de ce stă treaz și eu ce să fac cu el?”, atunci articolul acesta este pentru voi.

***

De ce să te joci cu nou-născutul tău?

Primii 8 ani din viața unui copil sunt esențiali în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lui de mai târziu, iar asta se datorează creşterii rapide a creierului începând cu perioada intrauterină şi continuând cu aceşti primi ani de copilărie. Mai mult, potrivit unui studiu JAMA Neurology, creierul bebeluşului creşte cel mai repede imediat după naştere şi ajunge la jumătate din mărimea pe care o va avea la maturitate după doar primele 3 luni de viață. Ce creştere fascinantă! Pe lângă moştenirea genetică, factorii principali care influențează dezvoltarea creierului în perioada aceasta super-importantă sunt: nutriția adecvată (începând cu perioada sarcinii), expunerea la toxine/ infecții, şi experiențele pe care bebeluşul le are cu oamenii şi lumea înconjurătoare. Şi tocmai aceste experiențe depind de noi, părinții lor.

Bebeluşii vin pe această lume gata şi cu poftă să învețe chestii, nu să stea pasivi (chiar dacă în primele săptămâni aşa pare), iar cel mai bine fac acest lucru prin joacă. Asta nu înseamnă că trebuie să scoateți din prima boardul de Monopoly sau să construiți împreună Starship Enterprise din Lego, pentru că la început cea mai tare joacă va fi interacțiunea cu voi. Experiențele cu părinții îl vor învăța să se miște, să comunice, să își înțeleagă mediul înconjurător și să socializeze. Nou-născuții sunt gata să învețe despre lumea din jurul lor, și singurul mod în care pot face asta este cu ajutorul vostru.

Cum să te joci cu nou-născutul tău?

1. Contact vizual.

Nou-născutului îi place mult să se uite la chipul mamei și al tatălui, aşa că bucurați-l cu fețele voastre încercănate de somn și colici. Apropiați-vă de el (la vârsta asta, mai departe de 20-35 cm el va vedea doar umbre şi forme blurate) şi vorbiți-i calm, liniştit, despre ce vreți voi, privindu-l în ochi. Eu îi povesteam cam ce făcusem în ziua repectivă („ne-am trezit, am băut laptele, ți-am schimbat scutecul”), îi descriam ce e prin jur sau pe afară („azi e cam frig, o să ne îmbrăcăm gros când ieşim”), îi povesteam despre diverşi oameni din viața lui („azi vine bunicul pe la noi”) sau îi vorbeam despre părțile corpului („ăsta e nasul tău, e mic ca un nasture”). Bebeluşul se obişnuieşte cu voi, cu chipul vostru şi vă asociază fața cu o stare de linişte, calm, protecție. „Ea e mama. Mbon, cu mama e bine, îmi place.”

2. Vorbiți cât mai des cu bebeluşul.

Vă simțiți stingheri să vorbiți cu un bebe încă în stadiul de „viermişor”, care nu vă răspunde şi nu vă priveşte? N-ați fost, oricum, nişte persoane prea vorbărețe niciodată? Ei bine, mai citiți o dată paragraful despre dezvoltarea creierului în primele luni şi porniți Marea Pălăvrăgeală! Puteți să îi povestiți lui bebe ziua voastră împreună, să îi descrieți obiectele din casă, să îi spuneți ce o să cumpărați din magazin mai târziu şi cum a fost în vacanță în Creta. Din perioada în care îl aşezam în Bebe-Poang ca să îi pregătesc biberonul mie mi-a rămas un simpatic obicei de a povesti tot ce fac cu voce tare (ca o voce din off la documentarele despre wildlife): „Acum luăm biberonul care este proaspăt spălat şi punem în el apă… acum turnăm laptele praf…” E amuzant că atât de mult mi-a intrat în reflex treaba asta, încât de multe ori o fax şi când Mircea nu e lângă mine. „Sansa, acum îți pun mâncare în castron, uite ai pilaaaaf…”. Distracție mare cu creierul ăsta de mămică.

„Marea Pălăvrăgeală” este prima întãlnire a lui bebe cu ideea de comunicare, vocabular, exprimare prin intermediul cuvintelor. La un moment dat, o să înceapă să gângurească atunci când o să vorbiți. Lăsați-l să termine, nu îl întrerupeți, apoi reveniți cu o întrebare, aşteptați răspunsul lui, apoi iar vorbiți – oferindu-i astfel o primă idee despre cum funcționează o conversație între două persoane. Dacă sunteți în pană de idei, reveniți mereu la descrieri:

– Crezi că am spălat suficient biberonul asta?

– Ngggg!

– Aşa e, cred că ai dreptate, o să mă apuc să îți fac laptele.

3. Atingeri și senzații.

Încercați să îi oferiți celui mic o paletă variată de atingeri şi senzații. Eu îl aşezam pe spate şi îmi puneam la îndemână o eşarfă de mătase, o căciula de lână, un şervețel umed, un burete de vase (nefolosit), o jucărie de pluş, o pungă de aceea din silicon pentru sâni încălzită şi una rece, o jucărie din lemn şi ceva din metal. Îi atingeam mâinile şi tălpile cu fiecare dintre aceste obiecte şi îi povesteam, calm şi liniştit: „Uite, asta este mătase. Este fină şi uşoară, plăcută la atingere, mătăsoasă. Uite, asta este lână, vezi? Este puțin mai aspră, dar călduroasă, poate te înțeapă nițel.” Bebeluşul învață despre lumea din jur, experimentează, stochează informație, şi cu cât află şi simte mai variat, cu atât prinde mai multă încredere. Iar încrederea este primul pas înspre autonomie. Şi da, după cum ați văzut, asta este încă o ocazie de a-şi dezvolta vocabularul.

4. Zgomote.

Nu e niciodată prea devreme să ajutăm bebeluşul să îşi dezvolte auzul şi atenția. Eu foloseam zornăitoare pe care le zdrăngăneam încetişor ba în stânga lui, ba în dreapta, ba în sus, ba în jos, ca să îi captez atenția şi să îl determin să privească sau să îşi întoarcă nițel capul în direcția din care vine zgomotul. Câteodată îi puneam o astfel de zornăitoare în jurul încheieturii şi îi mişcam mâna încetişor, ca să se prindă de ideea de cauză-efect – pe la 8-10 săptămâni a început să îşi mişte singur mâinile ca să clincăne zdrăngănitoarea. De asemenea, îi mai pocneam diverse obiecte între ele, încet (nu vă închipuiți că trosneam două cratițe lângă bebeluşul de o săptămână) şi îi descriam ce fac: „Uite, aşa se aude lemnul. Uite aşa se aud cărțile”.

5. Imagini.

Bebeluşilor le place să se uite la forme, imagini simple, în culori contrastante – alb, negru, roşu, galben. Eu îi luasem o cărticică textilă, cu oglinjoară, colorată în roşu, alb şi negru, din care „citeam” împreună. Pe măsură ce creştea, era din ce în ce mai interesat de ea. Cărticica aceea a fost mult timp „televizorul” lui.

6. Tummy Time.

În prima lună cu Mircea, am urât din tot sufletul Tummy Time-ul. Urla voinicul când îl plasam pe burtă de parcă îl tăiam cu fierastrăul de la nas la buric, așa că îl lăsam un minut-două și apoi îl întorceam pe spate grabnic. Îmi era milă și de el, și de urechile mele, mă gândeam că îl stric, îl sufoc, îl nenorocesc și traumatizez pe viață. Hai pa, mă gândeam, că doar cresc copiii și fără Tummy Time, nu?

Dar am citit și iar am citit despre pusul bebelușilor pe burtă și despre cât de important este pentru dezvoltarea lor corectă – e practic primul lor antrenament, care le exersează mușchii necesari ca să își țină gâtul, să își ridice capul, să se ridice pe coate, să se târască, să meargă în patru labe și apoi, știți voi, să alerge în camera lui și să trântească ușa țipând că vă urăște. Așa că am insistat. În fiecare zi, câte puțin. Cu jucărele, zdrăngănele, mingiuțe, punguțe, urși și girafe și tot arsenalul necesar ca să facă treaba mai interesantă. Un mare succes l-au avut pungile senzoriale – puteți să vedeți cum se fac din acest articol și să construiți și voi una bebelușului vostru. La un moment dat, voinicul n-a mai plâns. A prins curaj, a întărit mușchi și a început să se distreze.

Așa că, pentru toate mamele care ezită să facă Tummy Time: go for it. Nu mai amânați. Câte puțin, câte un strop, azi un pic, maine mai mult. Încercați, rezistați. Să fim realiști, n-am auzit copil care să îi mulțumească vreodată maică-sii și să îi zică „Vai, mami, ce bine că am facut Tummy Time cât eram mic!” – dar voi o să știți că i-ați ghidat primul și cel mai important workout din viața lui.

***

O să mă opresc aici momentan cu ideile de joacă pentru nou-născuți – şi le voi continua într-un articol viitor. Oho, câte ar mai fi! Aş vrea să vă spun că bebeluşii nu sunt toți la fel, unii vor să fie stimulați mai mult, alții nu tolerează prea multă stimulare deodată. Fiți atenți la semnalele lor şi schimbați jocul sau opriți-vă din joacă atunci când pare că nu mai are chef sau că este deranjat. Tineți cont de semnalele care arată că e obosit şi puneți-l la somn – un bebeluş odihnit este vesel şi gata să se joace, unul adormit e iritat şi amărât.

M-aş bucura să ştiu dacă articolul acesta v-a ajutat şi dacă mai aveți întrebări puteți să le lăsați în comentarii.

Spor la joacă!