Repetați, vă rog, după mine:
1. O cantitate mare, foarte mare, nefiresc de mare de mâncare sănătoasă, din toate grupele alimentare, te va îngrășa în cele din urmă. Indiferent că e bio, eco, organică, din găini fericite și crescute la sol, din purcele relaxate și capre masate, din laptele cel mai curat muls direct de la Joiana, din morcovii cei mai puri, crescuți în pământ ca al străbunilor de bunicuțe senine. Mâncarea prea multă are multe calorii și este un exces.
2. O cantitate mică, foarte mică, nefiresc de mică de mâncare sănătoasă, din care ai scos fără măsură, cu totul, grupe alimentare, te va face să slăbești în cele din urmă. Mâncarea prea puțină are puține calorii, dar tot un exces este.
Dacă vi se pare că mai sus am spus ceva care-i la mintea cocoșului, da, probabil că aveți dreptate și vă felicit pentru înțelepciune, dar asta nu înseamnă decât că suntem mulți, noi ăștia neînțelepții, care am avut sau avem o minte de cocoș lobotomizat când vine vorba despre mâncare: la nivel mondial, 70 de milioane de persoane suferă de tulburări alimentare (aparent aproape 30 de milioane sunt doar în State, iar undeva peste 3 milioane în UK), iar la noi în țară, potrivit Institutului Național de Statistică, 15% din români sunt obezi, iar o treime supraponderali. Blegi, dar mulți.
Așa că astăzi, în partea a III-a a seriei mele despre cum am slăbit 25 de kilograme, vorbim despre excese, exagerări și despre felul în care lipsa unei gândiri critice te face să ai impresia că tot ce zboară pe Internet, se și mănâncă. Vă povestesc despre alegerile mele proaste din trecut, ca voi să nu faceți aceleași greșeli iresponsabile. Prima parte a seriei o găsiți aici (în care scriu despre cum m-am îngrășat fără să îmi dau seama), iar aici găsiți a doua parte (cea în care am slăbit primele 8 kilograme înfometându-mă până la nervi și epuizare). Inițial, ar fi trebuit să scriu doar trei părți, dar căutând în jurnalele de atunci mi-am dat seama că aș fi lăsat deoparte o discuție importantă – și anume cea de azi, despre excese și responsabilitatea pe Internet. O discuție care trebuie purtată.
***
Dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram, probabil că ați văzut că sunt destul de vehementă (ok, FOARTE vehementă) când vine vorba despre formatori de opinie care postează articole nedocumentate, cu informații scoase din context, fake news, titluri de click-bait sau studii inexistente și promovate de site-uri obscure. Evident, n-am pretenția ca fiecare blogger să ducă o muncă de documentare de câte două săptămâni pentru fiecare articol publicat, dar cred cu tărie că fiecare dintre noi, cei care scriem pentru comunități mai mari sau mai mici, avem o responsabilitate: cea de a încerca să ne informăm cât mai mult înainte de a face recomandări care țin de sănătate sau siguranță către publicul nostru. Rigurozitatea asta a mea e, pe de o parte, deformare profesională (sunt jurnalist), dar pe de altă parte vine din deciziile proaste pe care le-am luat pentru corpul meu pe când eram foarte tânără și complet lipsită de gândire critică. Azi vă prezint două dintre ele, pe care vă sfătuiesc să le evitați, indiferent ce scrie despre ele fitness bloggerul vostru preferat sau mami-bloggerul pe care o urmăriți în fiecare seară.
***
Era prin aprilie 2009 și mi se părea că descoperisem America doar pentru că gătisem singură puiul pe sticlă al lui Mazilique, nu mai știu ce omletă la cuptor și primul chec din viața mea. Citeam pe net despre mâncare, îmi cumpărasem câteva cărți de bucate, îmi băteam la cap colegii cu rețetele pe care le mai încercam și sorbeam articolele despre mâncare sănătoasă și ingrediente curate. Descoperisem Mega Image-ul și raionul bio al hipermarketurilor (nu mai știu dacă se numea chiar ”bio” pe atunci). Dar nu descoperisem măsura și echilibrul, nu înțelegeam ce înseamnă o cantitate corectă și o porție obișnuită.
Exemplul negativ 1: Ok, nu mai mâncam la micul dejun un castron de cereale Vitalis pentru că începusem să citesc corect etichetele și să îmi doresc să mănânc cât mai curat. Așa că îmi turnam, într-un castron imens, cam 400 ml de lapte de vacă, peste care puneam fulgi de ovăz integrali, fulgi de secară sau orz, și apoi aruncam de-a valma în acest amestec: merișoare, stafide, alune, caju, semințe de dovleac, semințe de floarea soarelui, o banană pisată, câteva lingurițe de unt de arahide, iar pe deasupra scurgeam cu poftă niste miere de tei sau de rapiță (preferatele mele). Sunt aceste ingrediente sănătoase? Sunt, bineînțeles! Sunt ele gustoase? Sunt, clar, bun era întregul castron, pe tot îl mâncam! Sunt genul de mic dejun pe care să îl alegi constant într-o perioadă în care vrei să slăbești? Păi, nu prea. Toate aceste ingrediente sănătoase sunt calorice, și puse laolaltă în cantitățile MARI pe care eu le mâncam alcătuiau un castron de tip bombă calorică – ceea ce e OK din când în când, sau în condițiile în care restul meselor sunt echilibrate, dar nu e deloc OK când un astfel de castron (sau mese similare lui) devine regulă de zi cu zi.
Exemplul negativ 2: Bun, începusem să adaug salatele în viața mea (după o relație disfuncțională cu tot ceea ce însemna legumă în toată prima parte a vieții mele). Din nou, îmi făceam de cap în bucătărie și salata ”ușoară” pe care o mâncam seara, pe post de cină ”lejeră” avea, pe lângă roșii-castraveți-ardei-ceapă, niște bucăți zdravene de brânză telemea grasă, poate niște cașcaval bun ras pe deasupra în cantități industriale, un ou fiert, un avocado întreg, poate niște bacon, poate niște somon afumat, poate niște cus cus, fasole, linte sau orez brun, poate un dressing pe bază de iaurt gras sau de mult ulei de măsline. Din nou, cred că puteți observa patternul: ingrediente bune, sănătoase, gustoase, care și separate și împreună sună bine, dar într-o cantitate MARE transformă o salată ”lejeră”, de seară, într-o bombă de calorii. Calorii bune, ok, am înțeles, dar până la urmă matematica acestor calorii este simplă, de cele mai multe ori dacă în tine intră mult mai multe decât ies, nu, nu vei slăbi, indiferent cât de sălbatic este orezul, cât de bio este roșia sau cât de relaxată era vaca de unde a venit laptele pentru telemeaua aia grasă.
Ce s-a întâmplat în câteva luni? Păi, puteți ghici și singuri: am început să mă îngraș. Încet, dar sigur, acul cântarului a început să sară alarmant înapoi spre 85 de kilograme, iar eu simțeam o transpirație rece de fiecare dată când mă urcam, dimineața, pe el. Inima îmi bătea mai tare, pulsul îmi bubuia în urechi, simțeam parcă hainele cum se apropie din ce în ce mai mult, mai strâns, de piele, iar când am sărit din nou la 79 de kilograme și m-am apropiat deci de temutul 80, am simțit că mă sufoc de nervi și disperare. Nu puteam trece din nou prin înfometarea din iarnă. Nu puteam să o iau de la capăt cu regimul drastic în care de la ora 13, până a doua zi de dimineață nu mai beam decât apă plată. Trebuia să fac ceva. Trebuia să fac ceva URGENT.
***
Disperarea și cele 2 kilograme pe care ajunsesem să le iau din nou la bord în ciuda faptului că mergeam la sală des, dar și lipsa de înțelegere a unor noțiuni de bază despre cum funcționează digestia, metabolismul și porțiile corecte au fost motorul perfect pentru următoarea mea decizie foarte proastă. Câteva colege de atunci roteau diete oribile, cu jumătăți de grapefruit și cafea fără zahăr la micul dejun și Fibrobar mâncat în restul zilei. Unele dintre ele cumpăraseră niște pastile din China, pe care le luai și îți dădeau o senzație dubioasă de sațietate, ca după o masă generoasă de Crăciun. Altele aveau Exceluri făcute de nutriționiști, cu 2 crenvurști pe post de masa de prânz și supă de legume la plic pentru cină. Bombardată de toate aceste informații dubioase, panicată de cântar și de o dietă pe care o consideram sănătoasă, dar care mă ducea înapoi de unde plecasem, am descoperit noul trend culinar care luase avânt, întâi timid, apoi din ce în ce mai tupeist, pe Internetul de la noi: moda raw-vegană.
Site-uri în culori vii, fructe și legume vibrante, farfurii apetisante, influenceri care arătau minunat și care spuneau că se simt excelent (bine, nu le zicea influenceri pe atunci, ci doar bloggeri), și peste tot cele două promisiuni din Biblia Raw Vegană: 1. O să slăbești fără efort! și 2. O să fii super sănătos! I was hooked. După un weekend întreg în care am citit despre raw-veganism am decis, direct și impulsiv: ”De luni asta o să fac, o să fiu raw-vegană, o să mănânc foarte sănătos și o să slăbesc!”
Și, ce credeți, chiar asta s-a și întâmplat, din păcate.
Departe de mine să mă bag în polemici despre raw-veganism, veganism și vegetarianism (hei, le-am încercat pe toate), dar un lucru aș vrea să menționez aici: indiferent de stilul alimentar pe care vreți să îl adoptați, asigurați-vă că vă documentați bine de tot înainte să faceți schimbări drastice în alimentația voastră. Eu nu am făcut asta, iar sfârșitul primăverii lui 2009 m-a prins trecând, peste noapte, de la meniul de mai sus, la un stil alimentar care a exclus cu totul, brusc și fără excepții, niște grupe alimentare – pe care nu am știut să le înlocuiesc în niciun fel cu alte ingrediente din regnul vegetal. Cum arăta meniul meu de zi cu zi? Dimineața mâncam fructe, nuci și semințe. Iar la prânz și seara, invariabil, salate stropite doar cu oțet, ulei de măsline și presărate cu sare. Fiind vară, am băgat pepene la greu, pungi întregi de piersici și caise, kilograme de roșii și catraveți, ardei cu măsline și vinete la cuptor.
Mă simțeam bine? La început, mă simțeam excelent.
Îmi era foame? Nu prea, îmi păcăleam stomacul cu fructe și legume, ronțăiam migdale crude, făceam pop-corn din conopidă și rădeam câte una pe post de masă de prânz, stropită cu ulei de porumb.
Slăbeam? Văzând cu ochii, deși cred că cel mai bine ar fi să spun că mă topeam. De la 79 de kilograme, câte aveam când am hotărât că raw-veganismul este pentru mine, am ajuns rapid la 67 de kilograme, o săbire spectaculoasă de 12 kilograme, rapidă și, credeam eu, on the healthy side. Mă simțeam în formă, puternică, în sfârșit slabă, ușoară. Mă duceam la întâlniri și ateliere raw-vegane, unde îmi validam convingerile nedocumentate și cumpăram bucăți de cocos date prin spirulină și bomboane din curmale și caju, cu 9 lei cutiuța cu trei bomboane. Credeam că am totul sub control.
Doar că, ușor ușor, deveneam o umbră.
Am început să am impresia că ceva parcă nu era în regulă când m-am uitat pentru prima oară la o fotografie cu mine, făcută în Vama Veche, unde mersesem alături de o prietenă. Primul lucru pe care mi-au căzut ochii au fost brațele mele: subțiri, ca niște crenguțe, fără tonus. Apoi mi-am văzut chipul: slăbit, încercănat. Nu-mi plăcea deloc ce vedeam. Apoi, sentimentul clar că ceva nu era în regulă a continuat să se țină după mine pe măsură ce venea și toamna: mă durea des capul; îmi era mereu frig, foarte frig, de parcă oasele mele n-ar fi fost acoperite cu nimic; începusem să devin din nou nervoasă, irascibilă, nesociabilă, cu răbdarea franjuri; și pofteam cu chin și jale la carne – mi se părea că tot corpul meu tânjește după o friptură bună – și la o mâncare caldă, fierbinte, care să mă frigă și să-mi încălzească întregul corp.
6 luni m-a ținut încăpățânarea mea de a mânca doar fructe și legume nepreparate termic. 6 luni, 12 kilograme căzute prea brusc de pe mine și o senzație de frig pe care am purtat-o niște ani buni după aceea. Am păstrat cu drag din perioada de raw-veganism un atașament puternic față de fructe și legume crude, pe care nu-l avusesem până atunci, atașament care a rămas cu mine până în ziua de azi. Dar am păstrat și amintirea vie a faptului că nu îmi pot bate joc la nesfârșit de corpul meu, bazându-mă pe articole ale unor bloggeri care la vremea respectivă erau aproape la fel de nedocumentați ca mine. Că am responsabilitatea de a citi, de a mă autoeduca, de a învăța constant, de a mă documenta. Că am datoria de a folosi Internetul cu discernământ, gândind critic, atent și echilibrat. Că nu tot ce găsești pe Internet este corect, util, înțelept și responsabil și că am nevoie să mă bazez pe surse credibile și pe dovezi, mai degrabă decât pe titluri bombastice și experiențe personale extreme. Nu mai voiam bullshit.
Moartă de pofta unei hrane calde și mai ales de pofta cărnii, pe care nu mai pusesem gura de 6 luni, am plecat de la birou spre casă, cu gândul să îmi cumpăr un pui de la Mega și să îl coc încet, pe sticlă, la cuptor, cu mult usturoi și mulți cartofi cu măsline. Pe drum m-am oprit la KFC și, de poftă, am devorat o porție de aripioare și niște crispy strips cu cartofi prăjiți și sos de usturoi. Apoi am ajuns acasă, am pus puiul la cuptor și i-am mâncat, cu poftă, ambele copane, cu cartofi. Am crezut că mor de durere de burtă în noaptea aceea și că o să mor pur și simplu de la felul idiot în care am aruncat fast-food și cărnet într-un corp care jumătate de an digerase doar crudități.
A doua zi am început să mănânc, din nou, lapte, ouă, carne, mâncare gătită. M-am înscris la un curs de nutriție online, pentru că mi-am dat seama că nu înțeleg nimic despre mâncare. M-am apucat de citit, pentru că mi-am dat seama că nu înțeleg nimic despre mâncare. Am început să îmi recitesc jurnalele din copilărie, ca să văd dacă descopăr ce anume a generat această relație idioată și absurdă pe care o aveam cu mâncarea. Și am început să cochetez cu un termen nou pentru mine și foarte greu de gestionat: echilibru.
***
