Capul plecat sabia nu-l taie.
Rufele familiei nu se spală în public.
Nu face valuri.
Nu agita spiritele.
Trebuie să lași mereu loc de bună ziua.
Așa sunt băieții.
Așa sunt bărbații.
Te-a lovit fiindcă te place.
Boys will be boys.
Nimănui nu-i plac turnătorii.
Nimănui nu-i plac pârâcioșii.
Nu divorța că faci familia de râs.
Nimeni din familia noastră nu a divorțat vreodată.
Ok, te lovește, dar tot la tine se întoarce mereu, nu?
Să vă mai zic? Nu vă mai zic, că sigur le-ați auzit deja pe toate.
Creștem cu idealul iubirii supreme, cu filme siropoase de Hollywood, cu ideea de iubire necondiționată și absolută, așa că atunci când abuzul ne lovește peste față, înghițim în sec, pentru ca a pleca este echivalent cu un eșec.
Creștem cu modele de relații super toxice, cu telenovele în care el strigă gelos, ea plânge despletită, el o lovește din prea multa iubire, ea îl înșală din prea multă dragoste, iubirea fără suferință nu se poate, așa că ni se par firești și familiare relațiile cu narcișiști posesivi, geloși și violenți.
Creștem cu gândul că iubirea = suferință, Ay, my amor, Luis Fernando, iar când ajungem într-o relație calmă și respectuoasă nici nu știm ce să facem cu noi, de ce e așa liniște, păi asta e dragoste? Parcă nu e, parcă pe Acasa TV arăta altfel.
Să ne creștem copiii atât de frumos, încât vor mirosi abuzul și nedreptatea de la o poștă – și se vor feri de ele.
Să ne creștem copiii atât de respectuos, încât li se va părea necesar sa primească mereu același respect firesc – și se vor feri de persoanele care nu îl oferă.
Să ne creștem copiii atât de sincer, încât să se întoarcă spre noi când le va fi greu, nu să fugă de noi mâncând pământul.
Pentru că lumea asta nu-i deloc bună și primitoare, să facem noi din casa noastră cel mai bun și primitor loc pentru ei.
Ca să știe că nu merită nimic mai prejos decât atât.
