Iată cele 5 lucruri pe care trebuie să le știi despre bullying, abuzul din școli și violența de la școală (fizică sau verbală) înainte ca al tău copil să înceapă Clasa Pregătitoare (sau chiar grădinița). 5 lucruri de care trebuie să ții cont, 5 lucruri pe care să i le spui copilului tău, 5 lucruri pe care să nu le uiți, pentru ca EI să nu treacă prin ce am trecut NOI.
Prima oară când am luat bătaie la școală eram în clasa a șasea și nu o văzusem pe acea fată niciodată în viața mea, înainte să-mi tragă un pumn în față. I-am cerut ajutorul mamei mele și m-a umilit; mi-a spus că-s proastă și că trebuie să mă apăr singură. Îmi aduc aminte clar că a venit la școală furioasă și i-a zis agresoarei mele: ”Tu nu vezi că-i bleagă și proastă, că nu dă înapoi, ia-te și tu de altcineva, că asta e moale și fricoasă!”
Cuvintele ăstea mi-au rămas adânc săpate în creier. De atunci, am știu clar că sunt bleagă și proastă, moale și fricoasă.
A doua oară când am luat bătaie la școală eram în clasa a șaptea, iar bătăușa respectivă m-a urmărit, umilit și agresat zile în șir prin curtea școlii. I-am cerut ajutorul unei profesoare și mi-a zis că n-are ce să-mi facă. ”N-ai și tu un frate sau o soră, să-i chemi s-o sperie bine? Sau s-o bată înapoi, ca să nu-ți mai facă nimic?”
Îmi aduc aminte că mama a chemat-o pe acea fată la noi acasă, ca să discute cu ea și să rezolve situația dintre noi. N-am înțeles nici până în ziua de azi de ce a vrut să-mi cheme agresorul chiar în propria casă – mi-a fost prea frică și rușine ca să dau ochii cu ea, așa că m-am închis în cameră și n-am vrut să ies până nu am auzit ușa închizându-se în urma ei. Ea și cu mama și-au petrecut două ore râzând și bând Cola împreună pe terasă (le țin minte chicotelile ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri pe la prânz), apoi mama a intrat în camera mea și mi-a spus, enervată: ”Hai că n-o să te mai bată. Era chiar o fată ok, foarte frumoasă și deșteaptă. Tu, o lașă că n-ai vrut să dai ochii cu ea!”
Și cuvintele ăstea mi-au rămas adânc săpate în creier. De atunci, am știut clar că sunt urâtâ, proastă și lașă. Tot de atunci, nu i-am mai povestit mamei nimic din lucrurile care mi se întâmplau. Nici bune, nici rele. N-am simțit să-i mai împărtășesc absolut nimic despre viața mea.
***
Am fost o victimă a bullyingului aproape 4 ani, până când am intrat la liceu și am schimbat complet și școala, și anturajul – vorbesc rareori despre asta pentru că încă simt un profund sentiment de rușine, umilință și inadecvare legat de toată experiența. Părinții mei n-au știut cum să mă ajute și mai mult m-au umilit. Școala mea nu a știut cum să mă ajute și mai mult m-a încurcat. Iar eu, cu încrederea oricum franjuri de acasă, eram o victimă clasică a unor agresori clasici într-o poveste clasică de bullying la 12-13 ani.
Am decis să vorbesc despre asta la îndemnul celor de la Școala Încrederii, un program ambițios care a pornit o campanie anti-bullying de la ideea că niciun copil nu ar trebui să meargă la școală cu frică. Programul este implementat în peste 200 de grădinițe și școli de stat din 36 de județe – în cadrul său se fac traininguri și sesiuni de coaching oferite de specialiști în educație, iar în decurs de 5 ani, aceste școli devin locuri sigure, unde se promovează bunătatea și respectul, unde profesorii sunt instruiți să gestioneze conflictele, iar părinții sunt sprijiniți pentru a menține copiii în siguranță atât la școală, cât și acasă.
Inspirată de poveștile mamelor din comunitate care au fost victime ale bullyingului timp de ani la rând, las mai jos cele 5 lucruri pe care trebuie să le știi despre bullying, abuzul din școli și violența de la școală (fizică sau verbală) înainte ca al tău copil să înceapă Clasa Pregătitoare. O listă la care te rog să te gândești cu deschidere și pe care să n-o desconsideri la gândul că ”asta nu o să mi se întâmple tocmai mie și copilului meu”. Pentru că vi se poate întâmpla tocmai vouă. Sau poate chiar vi s-a întâmplat deja.
”Tot liceul au strigat după mine ”Femeia șnur”, ”Femeia sfoară”, ”Canceroasa”. Mă uitam în oglindă și mă simțeam urâtă, dizgrațioasă, strâmbă. Nici acum nu mă văd frumoasă” (Anonim).
1. Bullyingul începe de cele mai multe ori acasă, unde de fapt se construiește și sedimentează stima de sine a copilului.
Mi-aș dori să trăim într-o lume în care părinții să nu fie primii (și cei mai însemnați) ”bullies” ai copiilor lor, dar realitatea care mă lovește în față când citesc mesajele de la victime ale violenței din școli este că în multe cazuri, bullying-ul începe în propria familie – culmea, acel spațiu care ar trebui să fie sigur, acel cerc al siguranței de care copilul are nevoie, acele persoane față de care cel mic ar trebui să dezvolte un atașament sigur.
Mi-au scris femei cărora mamele le-au spus că mai bine nu se nășteau, femei de care au făcut mișto tații, frații și bunicii, femei ale căror mame le îndemnau să nu mai zâmbească, pentru că sunt urâte, să nu mai râdă, că n-au dinți frumoși, să nu se mai îngrașe, că nu le mai ia nimeni, să stea cocoșate, ca să-și ascundă sânii, să lase capul în jos, ca să nu li se vadă nasul, să fie ALTFEL, pentru că așa cum sunt nu este bine. Citiți comentariile de la această postare, și o să vedeți la ce mă refer.
”Ziua în care am încetat să zâmbesc a fost ziua în care mama mi-a spus să fiu serioasă ca fata șefului ei. Prea rânjesc! Trebuie să am o față serioasă, fără rânjet, altfel o fac de rușine. Nu sunt la fel de deșteaptă ca și fata respectivă” (Anonim).
”Când eram miăă am auzit doar: ”Ești Betty cea urâtă”, ”Ai coșuri, fața ta arată ca o pizza”, ”Ești grasă, o să-ți plătesc operație la stomac!”, ”Mai bine mori, nimeni nu te vrea!”” (Anonim).
”De la ”Hai mănâncă”, ”Hai mai ia o gură”, ”Hai termină tot din farfurie”, când eram copil, la ”Iar mănânci? Mănâncă și tu mai puțin, nu o să te mai placă niciun băiat, o să rămâi singură dacă nu slăbești!”. Am ajuns un adult cu o imagine de sine proastă și cu zero înțelegere a propriului corp și a sațietății. Singurul semn că m-am săturat este când e farfuria goală. E atât de greu acum să te reprogramezi” (Anonim).
Știți însă către ce deschide calea genul acesta de ”bullying” dintr-o familie? Mda, poate ați ghicit: către bullying-ul din școală. Este mult mai probabil ca un copil care acasă este jignit, luat peste picior, apostrofat și insultat să ajungă, la școală, o victimă a bullying-ului celorlalți. Oricum are încrederea ferfenițată. Oricum are stima de sine la pământ. Oricum crede că nu merită nimic, pentru că asta tot aude de la cele mai importante persoane din viața lui.
”Bullying-ul nu se întâmplă așa, spontan, peste noapte”, mi-a spus o educatoare zilele trecute, când dezbăteam acest subiect. ”Dimpotrivă, cel care agresează își observă un timp ”victima”, își dau seama că poate este mai singuratică, că are mai puțină încredere în sine, poate are mai puțini prieteni. Își dă seama că e mai puțin probabil să riposteze, să se opună, să lupte, să își ia apărarea”.
Tot ea mi-a zis că e mult mai ușor pentru un agresor să se schimbe și să devină bun, calm, empatic, corect, decât îi este unei victime să scape de statutul de victimă și de trauma prin care a trecut. E ca în gluma aceea care circulă pe Net, cu mama care îi spune fetiței sale: ”Draga mea, vreau ca atunci când vei fi mare să fii independentă, autonomă, asertivă și curajoasă, dar acum, cu mine, vreau să fii umilă, ascultătoare și obedientă”. Nu merge așa. Obediența din familie se traduce în obediență și în fața unui potențial agresor.
2. Bullyingul este mai răspândit decât ai crede și i se poate întâmpla oricui – da, chiar și copilului tău.
Dacă nu ai trecut sau nu ai văzut vreun episod de bullying atunci când erai mic (wow, în ce școală SF ai învățat?!) atunci este greu de conceput că astfel de abuzuri s-au întâmplat și încă se întâmplă printre elevii noștri. Însă potrivit celor de la Salvați Copiii, cifrele de azi arată groaznic: unul din doi elevi este amenințat, umilit sau agresat fizic, 4 din 5 copii asistă la situații de bullying, iar 10.000 de acte de violență au fost semnalate de inspectoratele școlare județene în ultimul an școlar. Oribil. Oribil.
Bullyingul este un fenomen complex, de grup, care apare în funcție de istoria clasei, cultura, normele și modelele sociale care s-au dezvoltat în interiorul ei. Iar statisticile de la Salvați Copiii mă fac să mă îngrijorez:
- 73% dintre elevi au fost martorii unei situații de bullying în mediul școlar;
- 3 din 10 copii sunt excluși în mod constant din grupul de colegi;
- 3 din 10 copii sunt amenințați cu bătaia sau lovirea de către colegi;
- 1 din 4 copii a fost umilit în fața colegilor.
De aceea planul celor de la Școala Încrederii mi se pare ambițios și lăudabil: ”Până în 2030, ne propunem să ajungem la 1200 de grădinițe și școli din România. Ceea ce, conform statisticilor, reprezintă 20% din totalul instituțiilor de învățământ din țară. Iar când schimbarea pe care o facem cu ajutorul vostru ajunge la un procent de 20%, ea devine sistemică și va avea impact asupra tuturor copiilor care cresc și învață azi în România. Pentru că fiecare copil, din fiecare școală, contează”, povestește Ruxandra Mercea, fondatorul Școlii Încrederii.
”Toate zilele mele erau așa. Marcate de ”Ești pocită, uită-te la tine!”, ”Mai bine nu te făceam!”, ”2 bețe, aparat de mers pe drum”, și până la porecle de genul ”Mumia” de la colegi de clasă. Ce mi se pare și mai trist este că sapă atât de mult în tine vorbele ăstea, încât chiar și acum, dacă cineva se uită la mine, primul meu gând este: ”Sigur crede că sunt hidoasă!” (Anonim).
3. O mare parte din educatorii și profesorii din România nu sunt încă pregătiți să gestioneze situațiile de bullying cu care se confruntă elevii lor.
În anii 90, când eram la pubertate și o victimă clasică al bullyingului dintr-o școală simplă, de cartier, profesorii nu m-au putut ajuta. Eram un copil bun și studios, cu media de peste 9.90, luam premiul I și II, mergeam la olimpiade, eram preferata profesorilor – și totuși, niciunul dintre acești profesori care mă lăudau și se mândreau cu mine nu au mișcat un deget ca să mă ajute să scap de agresorii mei. Au întors capul în partea cealaltă. Au zâmbit stingher. Au făcut glumițe nesărate sau mi-au spus: ”N-am ce să-ți fac”, ”Hai, încearcă și tu să te împrietenești cu ei” sau, dacă era vorba de băieți: ”Ei. ți-a spus ”javră” pentru că te iubește!”, ”Te-a împins în perete și te-a pipăit pentru că de fapt îi place de tine”.
”La gimnastică: Ești cât un mal, se rupe bârna cu tine, o să se desprindă paralelele dacă mai continui așa, se strică arcurile de la sol cu greutatea ta. Și asta în condițiile în care eram un copil subnutrit pentru vârsta mea. Nu este zi nici acum, deși am o familie minunată, în care să nu-mi critic corpul sau să fiu nemulțumită de mine din punct de vedere fizic”. (Anonim).
”Din ”țărancă”, ”proastă”, ”vacă încălțată” nu am ieșit un an, așa mă alinta învățătoarea”. (Anonim).
”În liceu, dirigintele meu, știind că vreau la Politehnică, îmi zicea mereu: ”Are mama două fete. Una e frumoasă, una e studentă la Politehnică”.” (Anonim).
Profesorii erau nepregătiți. Mulți sunt încă nepregătiți și astăzi.
Dar ar putea fi.
M-am uitat cu atenție la Modelul de Intervenție pe care îl implementează în școlile partenere cei de la Școala Încrederii și mi s-a părut extrem de necesar modulul ”Profesori cu Încredere”. Personalul respectivelor școli are acces la o serie de programe de formare față-n-față, cursuri online, sincron și asincron, la sesiuni de coaching și facilitare și la conferințe regionale și naționale, organizate pe cei 4 piloni pe care este construit programul. De asemenea, există și un modul numit ”Școala Directorilor cu Încredere”, un program de formare care oferă cunoștințele și instrumentele de care are nevoie un director pentru a iniția, dezvolta și susține în propria școală un proces profund de transformare: ”Redăm încrederea profesorilor în meseria lor, plăcerea elevilor de a veni la școală și siguranța părinților că școala face totul pentru viitorul copiilor lor”, susțin cei de la Școala Încrederii.
4. Construiește o relație de încredere cu al tău copil astfel încât când i se întâmplă ceva rău, neplăcut sau nepotrivit, primul lui gând să nu fie ”Aoleo, nu trebuie să afle mama!”, ci ”Trebuie să îi povestesc imediat mamei!”
Am greșit și o să greșesc probabil mult în educația copiilor mei din cauza propriilor limite si patternuri de parenting, dar de un lucru sunt mândră și sper să continui în același fel: mi-am încurajat întotdeauna băiatul să îmi povestească tot ce i se întâmplă, fără frică. Știe că orice mi-ar spune, nu va fi pedepsit, nu va fi lovit sau umilit, nu va fi certat. Știe că nu va intra în încurcătură. Știe că îl voi asculta cu atenție și că îl voi iubi, chiar dacă nu voi fi de acord cu el. Știe, așa cum îi repet mereu, că nu este un copil rău, ci un copil care încă învață.
Acum 34 de ani, când eram de vârsta lui, eu deja știam să spun minciuni fără să clipesc în fața părinților mei, obicei care a continuat de-a lungul vieții. Multe mame din comunitate mi-au scris că le-a fost întotdeauna teamă să le povestească părinților ce li se întâmplă și că nici măcar dacă ar fi trecut printr-un viol nu le-ar fi cerut ajutorul sau nu ar fi împărtășit cu ei această traumă. M-am cutremurat la gândul acesta, după care m-am cutremurat și mai tare la gândul că și eu aș fi procedat la fel.
Copiii încrezători sunt copii puternici. Cu stimă de sine ridicată. Cu coloană vertebrală și siguri pe ei. Așadar construiește cu cei mici o relație de atașament sigur – va fi mai puțin probabil să cadă victime ale bullyingului sau, dacă li se va întâmpla ceva, vor ști să-ți ceară ajutor.
”La început de clasa a cincea, părinții mei află de existența unei clase speciale pentru care se dă un test. Ce învățaseră colegii mei într-o vacanță de vară, eu am băgat în 2 săptămâni. Înainte să merg în acea clasă am făcut o cădere nervoasă în urma căreia mi-au picat smocuri de păr și genele. Mama m-a tuns scurt și m-a obligat să merg din prima zi, deși mie îmi venea să mor de rușine. M-am simțit cea mai tristă și abandonată fetiță din lume. Nu cred că mă voi mai vedea așa urâtă cum a fost în acea dimineață, în care capul de pe umerii mei aparținea unei ciudate”. (Anonim).
5. Învață-ți copilul despre consimțământ, despre a spune ”Stop”, ”Nu”, ”Nu vreau”, despre a pune limite ferme.
Începe simplu, în copilăria mică, când mama te obligă să-l pupi pe unchiul Nelu, care miroase a țigări și face glume grosolane, sau când bunica te obliga să împarți jucăriile în parc, că altfel ești un copil rău și needucat. Suntem o generație întreagă de adulți care nu știu să zică ”nu”, nu știu să pună limite, nu știu să se îndepărteze de o situație care nu le place, nu știu să refuze fără să se frângă de remușcări și vinovăție.
Hai să ne învățăm copiii că au dreptul să se aștepte la respect din partea celorlați și că, la rândul lor, dacă tratează o persoană cu respect, aceasta se simte bine și în siguranță. De asemenea, că dacă nu au consimțământul unei persoane să o atingă, atunci nu trebuie să facă asta – și nimeni nu trebuie să îi atingă pe ei, dacă nu își doresc acest lucru.
Hai să ne învățăm copiii să spună ”Nu” și ”Stop” atunci când sunt deranjați de acțiunile altor persoane. Să vorbească tare și răspicat, să fie fermi, iar dacă situația nu se modifică, să ceară fără rușine ajutorul unui adult.
Hai să ne învățăm copiii Regula de Aur (așa cum am citit-o în cartea ”Corpul meu e doar al meu”, de Dr. Elizabeth Schroeder): ”Tratează oamenii așa cum ți-ai dori și tu să fii tratat”.
***
La 14 ani, am plecat de la școala de cartier unde mi-a fost atât de greu și am ajuns la un liceu foarte bun, unde am avut noroc de o clasă unită, colegi calzi și un grup de prieteni apropiați, dar cumva, bullying-ul din școala generală a rămas cu mine ani la rândul. M-a făcut să fiu de multe ori nesigură pe mine, lipsită de încredere, incapabilă să spun ”nu”. M-a făcut să am rareori încredere în oameni, să am nevoie de mult timp ca să mă apropii realmente de cineva, să fiu frecvent în gardă.
Poveștile mamelor din comunitate care au trecut prin episoade de bullying îmi confirmă același lucru. Felul în care le este vorbit copiilor noștri devine felul în care și ei își vor vorbi, mai târziu. Felul în care sunt tratați copiii noștri devine și felul în care ei se vor trata, mai târziu.
În loc de încheiere, îți recomand să intri pe Școala Încrederii și să citești despre proiectele lor. Poți să donezi (cu 120 de lei ajuți un copil să meargă un an într-o școală a încrederii, poți dona lunar, ocazional, cât vrei tu – se poate dona și prin SMS la 8845 cu textul INCREDERE). Sau poți să vorbești cu învățătorul sau dirigintele copilului tău ca și școala voastră să intre în programele Școlii Încrederii.
Pentru că i se poate întâmpla chiar copilului tău.
Pentru că poate i se întâmplă chiar acum.
Pentru că poate i s-a întâmplat și nu a știut ce să facă.
Pentru că fiecare copil, din fiecare școală, contează.
