Copilul MeuLa JoacăMom Enough

Primul care poate observa o întârziere în dezvoltarea bebelușului este părintele – iată la ce trebuie să fim atenți!

”Nu știu cum de ai atâta răbdare cu bebelușul, mie una nu-mi place deloc să mă joc”.

”Joaca e pentru mai târziu, pe la vreo 2-3 ani, ce să fac acum cu ăsta mic?”

”Uite eu nu m-am jucat atâta cu ei, n-am făcut atâtea activități și au ieșit foarte bine, nu?”

”Las’ că nici ai noștri nu se jucau cu noi, ne lăsau de capul nostru și am ajuns bine, suntem independenți”.

Le-am auzit pe toate în ultima vreme, de când scriu despre jocuri și activități. Înțeleg prea bine că pentru mulți dintre noi joaca alături de un bebeluș sau toddler este o ieșire uriașă din zona de confort, un exercițiu de răbdare și blândețe, pentru că în definitiv a trecut mult timp de când noi ne-am jucat ultima oară și e firesc să nu prea mai știm cum se face. Însă dincolo de asta, aș vrea astăzi să discutăm despre un motiv foarte serios pentru care e bine să fim atenți la cei mici, să îi observăm, să ne petrecem timp alături de ei, să ne jucăm împreună și să îi implicăm în cât mai multe și variate activități: pentru că doar așa putem observa, la timp și mai ales din timp, anumite comportamente sau întârzieri de dezvoltare care reprezintă semnale de alarmă.

Am stat de vorbă cu Flori Clapa, psiholog clinician care face terapie educațională cu copii cu nevoi speciale de educație sau care au tulburări de limbaj, pentru că am vrut să înțeleg mai bine la ce anume ar trebui să fim atenți, cum putem să ne dăm seama cât mai din timp de existența unor astfel de probleme și cum ar trebui să ne comportăm când auzim atât de des în jurul nostru eternul ”fiecare bebeluș se dezvoltă în ritmul lui, lasă copilul în pace!”

Sunny Side Up: Mi-ai spus la un moment dat că joaca și activitățile făcute cu bebelușul, pe lângă faptul că îl ajută să se dezvolte armonios și să-și exerseze autonomia și încrederea în sine, sunt foarte importante pentru că părinții pot observa mai ușor și mai din timp anumite comportamente sau lipsuri care reprezintă semnale de alarmă. La ce te referi, mai exact?

Flori Clapă: Cred că beneficiul cel mai important al timpului petrecut împreună cu bebelușul e relația de încredere care se stabilește astfel și care constituie baza tuturor achizițiilor importante: un atașament sănătos, empatie, cooperare. Bebelușul cu o dezvoltare tipică e ”programat genetic” să fie interesat de interacțiunea umană, deoarece de asta depinde supraviețuirea lui. Unul dintre primele lucruri pe care părinții le pot observa petrecând timp cu bebelușul e cât de conectat și de prezent este acesta: dacă stabilește contact vizual, dacă urmărește cu privirea persoanele care se mișcă în fața lui, dacă este interesat de chipuri și de modificările expresiei feței, dacă răspunde la inițiativele de interacțiune ale adultului zâmbind sau gângurind. Mai târziu, părintele poate observa dacă bebelușul îl imită (o abilitate foarte importantă, deoarece învățăm prin imitație), dacă este interesat de jucării și activități de care sunt interesați copiii de vârste similare, dacă prezintă unele sensibilități senzoriale (dacă îl deranjează zgomote de o intensitate obișnuită, anumite texturi sau anumite senzații).

Care ar fi ”semnele” care ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne determine să căutăm ajutor de specialitate – și de pe la ce vârstă a bebelușului ar trebui să fim atenți la ele, sau la lipsa lor?

E recomandat să fim atenți încă din primele luni la cât de interesat e bebelușul de interacțiunea cu ceilalți oameni. Semnale de alarmă pot fi: contactul vizual evaziv (bebelușul nu ne privește în ochi decât rareori, pentru maximum 1-2 secunde), preferința pentru obiecte în detrimentul persoanelor, lipsa interesului pentru jocurile de imitație, faptul că bebelușul nu răspunde la nume, privind sau îndreptându-se spre persoana care l-a strigat, faptul că nu diferențiază străinii de persoanele familiare.

Spre sfârșitul primului an, în dezvoltarea copilului apare o abilitate extrem de importantă, atenția împărtășită: copilul arată cu degetul diferite obiecte pe care le dorește sau care îl impresionează, privind spre ele, apoi își mută privirea către adult, pentru a împărtăși cu el bucuria descoperirii. Lipsa acestor comportamente sau folosirea mâinii adultului ca pe un instrument pentru a obține un obiect reprezintă semnale de alarmă.

Multe mame îmi scriu, îngrijorate că toddlerii lor ar putea avea autism, bazându-se pe felul în care reacționează la anumite jocuri sau activități propuse de mine pe site. Pentru că nu sunt nici medic, nici specialist în domeniu, cred că este important să trasăm aici care ar fi semnalele care ar trebui să trimită un părinte cu gândul la posibilitatea unui asemenea diagnostic și care ar fi falsele semnale sau miturile – care nu au o legătură cu autismul.

Atunci când observăm  copilul , e important să urmărim frecvența și intensitatea cu care apar anumite comportamente. Faptul că un copil nu e interesat de două din 10 activități recomandate pentru vârsta lui nu ar trebui să ne îngrijoreze. Dacă, însă, copilul, manifestă interese intense pentru o gamă foarte restrânsă de activități, obiecte sau jucării, acesta ar putea fi un semnal de alarmă. Mituri despre autism sunt multe, de la ideea că dacă copilul te-a privit de 3 ori câte o secundă într-un interval de o oră, atunci nu are autism, până la ideea că dacă pupă și îmbrățișează pe toată lumea, copilul este foarte sociabil și sigur nu are autism pentru că copiilor autiști nu le plac îmbrățișările. Autismul este o tulburare pervazivă de dezvoltare, caracterizată prin deficite în reciprocitatea social-emoțională, comunicarea verbală și non-verbală și prin comportamente și interese repetitive. Tulburarea se mai numește ”de spectru autist” pentru că spectrul acoperă o gamă largă de comportamente. Există copii cu autism care evită contactul fizic, dar și copii cu autism care îl caută, într-o manieră mai mult sau mai puțin adecvată. Reactivitatea lor senzorială se poate manifesta diferit, de la hiporeactivitate (de exemplu, copilul nu reacționează la zgomote puternice sau se poate învârti la nesfârșit fără să amețească) până la hiperreactivitate (copilul percepe un sunet obișnuit ca având o intensitate deranjantă sau percepe dureros atingerea).

Din punctul tău de vedere, ce ar trebui, de exemplu, să știe sau să poată să facă un bebeluș de 3 luni, de 6 luni, de un an, un toddler de un an și jumătate, unul de doi ani – pentru a trage concluzia că are o dezvoltare armonioasă, neîngrijorătoare?

Un bebeluș de 3-6 luni urmărește cu privirea persoanele care se mișcă în câmpul lui vizual, întoarce capul în direcția din care se produce un sunet, diferențiază persoanele familiare de cele nefamiliare. La 1 an, copilul imită, pune piese în incastre, indică cu degetul obiecte care il interesează, răspunde când este strigat pe nume, dă, la cerere, obiecte familiare, indică o parte a corpului, înțelege interdicția, folosește un cuvânt cu sens. Un copil de 18 luni poate arăta câteva imagini dintr-o carte, repetă acțiuni care produc râs și atrag atenția, urmează instrucțiuni simple, imită sunete făcute de obiecte sau animale, răspunde prin DA sau NU la întrebări, imită activitățile adultului, mănâncă independent cu lingura și bea din cană. După 2 ani, apare jocul simbolic (copilul poate folosi obiectele pretinzând că sunt altceva, de exemplu o banană e și telefon, și leagăn), copilul înțelege și poate verbaliza emoții simple, folosește propoziții din două cuvinte.

Recomand o atitudine echilibrată, în care respecți ritmul de dezvoltare al copilului, dar ești atent la lucrurile care îl diferențiază semnificativ de copiii de vârstă similară, îl stimulezi cât de mult poți și cauți ajutor atunci când simți că e necesar. Majoritatea părinților are o intuiție fantastică și, de multe ori, asta le ”salvează” copiii.

Mulți părinți merg pe ideea că fiecare bebeluș se dezvoltă în ritmul său, ajunge la anumite ”milestones” în ordinea pe care o dorește, și nu sunt foarte îngrijorați de eventualele întârzieri în dezvoltare. Propoziția ”fiecare bebeluș se dezvoltă în ritmul lui” este foarte întâlnită pe grupurile de mame, de exemplu. Care este poziția ta față de o astfel de atitudine? Este corectă?

E adevărat că fiecare bebeluș se dezvoltă în ritmul său, dar dezvoltarea urmează, în general, cam aceiași pași. Oricât ar dori copilul să meargă înainte de a sta în șezut, nu e posibil. La fel cum e nerealist să te aștepti să vorbească dacă încă nu își poate coordona mișcările gurii pentru a mesteca și este hrănit doar cu mâncare pasată. Între atitudinea anxioasă în care stai cu grila de dezvoltare în mână și ochii pe copil și intri in panică dacă nu a făcut o anumită achiziție exact la vârsta indicată și atitudinea laxă, în care îl aștepți să vorbească până dupa 4 ani, sperând că poate e un al doilea Blaga, eu recomand o atitudine echilibrată, în care respecți ritmul de dezvoltare al copilului, dar ești atent la lucrurile care îl diferențiază semnificativ de copiii de vârstă similară, îl stimulezi cât de mult poți și cauți ajutor atunci când simți că e necesar. Majoritatea părinților are o intuiție fantastică și, de multe ori, asta le ”salvează” copiii.

Din păcate, am văzut că și mulți pediatri au o atitudine asemănătoare și nu se îngrijorează în ceea ce privește anumite întârzieri, mergând pe ideea că fiecare bebeluș are stilul și ritmul său de dezvoltare – ai întâlnit și tu astfel de cazuri de-a lungul timpului?

Din păcate, da, nu doar pediatri, inclusiv psihiatri de copii care speră că se ascunde un Blaga în fiecare copil care nu vorbește până la 4 ani. Limbajul e o construcție complexă și, pănă la achiziția lui sunt necesare multe alte achiziții. Faptul că un copil de 4 ani nu vorbește e doar vârful icebergului, care, de multe ori, ascunde multe alte dificultăți ale copilului, cu atât mai greu de recuperat cu cât trece mai mult timp. În situații de acest tip, eu le recomand, din nou, părinților, să-și asculte intuiția. Sigur că, pe termen scurt, e liniștitor să auzi de la un specialist că totul va fi bine, trebuie doar să aștepți, dar, dacă simți că al tău copil are niște dificultăți pe care nu le poate depăși și că timpul nu se scurge în favoarea lui, e bine să mai ceri și părerea altor specialiști. Lucrând cu copii din spectrul autist, eu cred foarte mult în intervenția timpurie pentru că am văzut ce rezultate fantastice se pot obține acționând la timp.

Cred că este important ca părinții să își dea seama când este cazul să asculte de pediatru și să aștepte, sau să treacă peste indicațiile pediatrului și să investigheze situația mai în amănunt, pentru că în astfel de cazuri timpul și rapiditatea unui diagnostic corect sunt esențiale. Ce sfaturi ai pentru părinți într-o astfel de situație, pentru că este extrem de delicată și plină de confuzie?

Atunci când copilul stabilește bine contact (e atent, conectat, interesat de persoane, imită) și demonstrează că înțelege limbajul (răspunde la nume, indică obiecte și părți ale corpului, indică imagini intr-o carte, urmează instrucțiuni simple), dar încă nu vorbește, nu m-aș îngrijora până la vârsta de 2-3 ani. Dacă însă copilul este în discontact (nu privește în ochi decât accidental, nu imită, nu răspunde la nume, nu arată cu degetul) și prezintă comportamente repetitive, stereotipe (de exemplu: închide și deschide uși sau întrerupătoare la nesfârșit, aliniază obiecte, flutură mâinile în momente de bucurie, privește cu coada ochiului, bolborosește sunete fără sens) m-aș îngrijjora și aș recomanda o evaluare, indiferent de vârsta copilului.

Când părinții au bănuiala că bebelușul lor ar putea avea o problemă de dezvoltare, cred că apare și o problemă de logistică. Nu sunt foarte informați în acest domeniu, spre exemplu eu nu aș ști ce să fac, de unde să pornesc. Ai putea să trasezi un ”Action Plan”, o mică listă de pași pentru părinții care nu știu cum să abordeze situația?

Părinții găsesc acum informații cu mult mai ușor decât în urmă cu câțiva ani și, de cele mai multe ori, atunci când apelează la un specist, intuiesc deja dificultățile copilului, așteptând doar confirmarea sau infirmarea din partea unui ”ochi” ceva mai obiectiv. De obicei, prima dată ajung la pediatru, care face apoi recomandări pentru evaluare psihocomportamentală, logopedică și / sau psihiatrică. În urma acestei evaluări, specialistul recomandă dacă și ce fel de intervenție este necesară.

Ce sfaturi ai pentru un părinte căruia i s-a confirmat bănuiala că bebelușul său are o problemă de dezvoltare, ce recomandări?

Să se informeze cât mai bine și să înceapă o intervenție validată științific cât mai curând. Să adreseze intrebări specialiștilor cu care colaborează și să se implice activ în terapie, deoarece intervenția este, de obicei, de durată, iar cele mai bune rezultate apar atunci când întreaga familie se implică. Să apeleze la grupurile de suport ale părinților în situații similare – sunt o resursă emoțională și informațională foarte utilă. Și, nu în ultimul rând, să nu piardă din vedere starea de bine proprie și a celorlalți membri ai familiei, în acest proces, care este, de multe ori, dificil, de lungă durată și consumator de resurse de tot felul. 

Tag-uri:

Un comentariu

  1. Avatar

    Daily updated super sexy photo galleries
    http://pornauntymea.relayblog.com/?paloma

    sj kim porn real wife gangbang porn free ebony porn fat iranian sex clips porn picks seka aleksic porn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *